După treisprezece ani de la publicarea volumului Urme de distrugere pe Marte, Bogdan Ghiu revine „între poeți” – nu „la poezie”, după cum precizează însuși autorul – cu un nou grupaj de poeme, intitulat Cu Orice e posibil (colecția Vorpal, Ed. Nemira).
„Un poem flux fără opriri, o ieșire din tăcere și o intrare în alt fel de tăcere, un tip de acțiune diferită față de traducere și teorie, un flux al gândirii, al vulnerabilității și al vorbirii care include tot ceea ce traducerea și teoria au lucrat între timp pentru poetul Bogdan Ghiu. /…/ În mod paradoxal și contrar așteptării ca totul să fie traducere în poezia lui Bogdan Ghiu, Cu Orice e posibil e dovada că totul a fost acțiune poetică internalizată constant și consecvent de-a lungul anilor de aparentă tăcere și că poetul se recuperează perfect ridicându-se dintre textele Celorlalți”, scrie Svetlana Cârstean, coordonatoarea colecției mai sus-menționate, în textul de prezentare de pe ultima copertă a volumului.
***
Dana Pătrănoiu: Volumul Cu Orice e posibil pare scris fragmentar, dar grupajele de gânduri (instanțe poetice) alcătuiesc, prin aluvionare, un flux continuu. Ne puteți spune câte ceva despre procesul creator care a însoțit acest volum?
Bogdan Ghiu: Am lăsat/făcut timpul să scrie, după care, acum, când am „făcut” eu cartea, când m-am decis (sau m-am lăsat convins) să o reunesc, când am „înrămat” materia scrisă de timp ca și cum ar fi vorba de un ready-made (și chiar este: ce urme textuale produci prins în timp fiind, adică așa cum suntem cu toții tot timpul, care ne obiectivează și ne obiectualizează, ca urme, pe toți), când (mi-)am strigat (din nou) adunarea-logos, am încercat să descopăr logica imanentă a acestei timp-scrieri, a acestei istorii-gândire, și s-o scot în evidență, s-o arăt, dar nu prin cuvinte, ci „mut”, s-o expun vizual, să expun ce îmi arăta ea fără a o enunța propriu-zis textual. Totul e la vedere, trebuie doar să te uiți, să privești, o carte e un stop-cadru și un pas înapoi – pe marginea hăului, deja în abis. Sunt „eu”, obiectivat de existența în timp, de „interacțiunea” cu timpul, este vorba de texte-timp (timpul este producția noastră, creația-viață) prin care ne facem timp și rămânem în/ca timp.
D.P.: Plec de la cartea dumneavoastră de referință – Totul trebuie tradus. Și v-aș întreba, parafrazându-vă, în legătură cu acest volum de versuri, dacă totul trebuie scris?
Bogdan Ghiu: Totul oricum se scrie, viața e scris în totalitatea ei, în sensul că viul este ceea ce produce urme (urme-timp, dâre și drum), altfel spus scriere, în cel mai radical sens al arhi-scrierii propuse și discutate de Jacques Derrida, maestrul meu (dacă ar fi acceptat să i se spună așa). Scriitorul, și mai cu seamă poetul, este cel care (re)trezește conștiința, sau măcar senzația acestei arhi-scrieri, încercând să scrie în scris, să „trans”-scrie, să supra-scrie, să sub-scrie, să de-scrie – să „meta”-scrie. Poate de asta am și fost eu definit „critic” ca „meta”-poet. Ca scriitor, nu poți scrie direct, viața scrie direct (vedem asta acum, în epoca meta-datelor, când viața noastră, în permanența ei, este direct exploatată semiotico-matematic ca producție de capital), noi nu putem decât să scriem despre scris(ul-viață), relevând tocmai faptul că totul se scrie.
D.P.: Redau din volum: „Scriu versuri vechi/ le scriu mai bine/ pentru că le scriu iar” și „Reiau munca exact de unde am lăsat-o/ Este aceeași/ Nu s-a schimbat nimic/ Trebuie doar repetată/ Respectată/ Continuată fără oprire la nesfîrșit/ Ca însuși actul vieții”. Cu Orice e posibil se concentrează, într-o mare măsură, asupra actului (re)scrierii, faptului (re)scrierii. Ce reprezintă scrisul/rescrisul despre care scrieți?
Bogdan Ghiu: Mă bucur mult, vă sunt recunoscător și vă felicit că ați sesizat asta, este într-adevăr important, dacă nu de-a dreptul fundamental pentru această carte. Dar nu pot explica despre ce este vorba, sau pot să spun doar, pe urmele unor mari inspiratori, că doar repetarea, repetiția, pentru că e imposibilă, e șansă de nou, de clinamen: hazardul generator trebuie neîncetat relansat. În plus, așa cum, în lectura-lansare de la „Tipografia” din Brașov, perspicace și profund a observat Adrian Lăcătuș, în această carte eu îi las/fac să vorbească pe corifeii generației mele, marea Generație 80, în special pe cei care nu mai sunt (sunt atâția…). Și tot în plus, revenirea la poezie este, pentru mine, la 30 de ani de la Revoluție, un fel de revenire la ceea ce făceam înainte de Revoluție, în așa-zisul comunism, care era „comunismul lor”, nu „al nostru”, în care cu toții ne-am înjghebat propriile micro-contra-comunisme (contra-, adică alternative, nu anti-, sau doar așa anti-; micro– anti-macro, comunisme anti-comunism: conceptul de micro-contra-comunism mă așteaptă de mult), când, dat fiind că era vorba de o ficțiune (adică de o utopie considerată, hybris suprem, „în curs de” înfăptuire), era foarte important să fii artist, mai cu seamă poet. Azi nu mai înseamnă (aproape) nimic, se spune că asta e situația „normală”, deci să ne bucurăm că am dispărut, că nu suntem, după ce fuseserăm umflați cu pompa ca să devenit ținte grase, umflate, ușor de doborât sau, măcar, de ținut sub supraveghere. Să ne bucurăm deci de viață, să lăsăm viața să scrie, s-o facem să scrie frumos, și să-i culegem, să-i „edităm” din când în când, scrierile, recolta, făcând „eu” din istorie. Istoria e deja „eu”, depinde al cui. Deci aspectul acesta al re-scrierii este esențial, misterios, inepuizabil.
D.P.: Putem vorbi despre o artă poetică, o artă estetică, o artă de a gândi-trăi în acest volum? Poemele dumneavoastră sunt o ființare prin/întru scris („Să scrim/ Ca să fim”)?
Bogdan Ghiu: Ați citat un mic fragment ironic, în care, distrându-mă în taină scriind „să scrim” ca să rimeze cu „fim”, am citat, chicotind, o greșeală destul de frecventă de conjugare a verbului a scrie a unora mai puțin obișnuiți cu „citi-scrisul” sau „scri-cititul”, arătând, „mostrând” în felul acesta, dacă vreți să-mi duc delirul demonstrativ până la capăt, că „rima” – adică repetarea, ecoul în timp: timpul, istoria produce, fals ciclic, rime, iar acestea, la fel ca și traducerile, care tot niște „rime” sunt, nu pot fi, în ciuda sforțărilor poeziei clasice, decât imperfecte, aproximative, simple ecouri și aluzii, niște „revenanți”, niște fantome, adică niște păreri de viață – presupune greșeala, stâlcirea, forțarea, poate chiar siluirea… Dar da, viață = scris.
D.P.: Cu Orice e posibil abundă în referințe culturale, sociale, politice, împletite în multitudinea de (alte) gânduri – și astfel totul pare să se lege cu totul. M-aș opri asupra unui fragment poetic care creează, poate mai mult decât altele, o punte de legătură între gândurile generate de un subiect social și cele care privesc poezia – „Și or să vină refugiații/ Toată lumea absolut toți oamenii/ Or să vrea să vină aici/ Să fie unde ești tu/ Este singurul loc de pe pămînt/ Aici e pămîntul/ Li se spune refugiați/ Dar poate sunt versuri” – și v-aș invita să comentați acest pasaj, această corelație surprinzătoare și emoționantă.
Bogdan Ghiu: O corelație înainte de toate poetico-politică, scrisul e politic în sine, ca ființa… Este vorba de venire, în general, de ceea ce va să vină sau stă să vină (poate încă stă, dar ca să vină), adică (tot pe urmele unor gânduri ale lui Jacques Derrida) de eveniment, sau poate mai exact de „veniment”: (e)venimentul e ceea ce vine, tot ceea ce vine neașteptat, adică degeaba așteptat, căci imprevizibil, de aici toate delirurile inutile ale oamenilor de a prevedea, de a fi „predictibili”, tocmai iluzia și forțarea „predictibilității” înmulțind deseori, ca „externalități negative”, „impredictibilul”, adică tocmai evenimentul. Or, evenimentul nu trebuie scris cu inițială majusculă, poate chiar fără prima literă, așa cum sugerez, cum arăt, poetic, aici, evenimentul e timpul însuși, timpul vine, se produce, apare ca eveniment în sine (altfel spus, ca iluzie). Da, tot ce vine e eveniment: refugiați, versuri, boli, mântuire – istorie. Neașteptatul este singurul la care, realist, trebuie să ne așteptăm. Or, încercând să blocăm venirea evenimentului – adică timpul însuși, ca istorie –, baricadându-ne la venire și trecere, noi ne expunem cu atât mai dramatic, mai neașteptat, mai „impredictibilului”, venirilor și mai ales revenirilor, „revenanților” de tot soiul. Or, fără deschidere, fără ruperea auto-blocadei de sine, încercând să „oprim timpul” ca venire evenimențială (ca „avenire”), nu se poate scrie, căci, spuneam, re-marcam, timpul scrie. Dacă nu îl lăsăm să vină și să treacă nu scriem – adică nu trăim. Or, venirea poate fi – sau chiar este – urmare a unei deplasări, a unei dislocări, a unei deportări – o refugiere. Refugierea este istoria, declanșarea timpului. Mă identific, scriind, cu istoria, care este istorie a ființei. Dar, făcând asta, mă dez-indentific ca individ. Mă divid și mă înmulțesc.
D.P.: Scrieți despre apă și pământ, despre cotele apelor Dunării, despre fluviul care se varsă sau nu în marea sărată. Spuneți-ne mai multe despre acest Mare Fluviu sau Fluviu turmă…
Bogdan Ghiu: Mă fascinează fluviile, adică amestecul, „hibridarea”, „refugierea” fertilizatoare apă-pământ (a apei în pământ, a pământului în/ca apă, unele în altele, fiecare fuge de ceva și se refugiază, „vine” în/ca altceva), apa care antrenează, deplasează, „refugiază” pământul în altă parte, producând mâlul regenerator și re-generativ. Într-un anumit mod al meu de a scrie mă simt profund „fluvial”, chiar dacă nu scriu texte-„fluviu”. Diviziunea istorie-geografie nu există, e falsă, geografia nu e statică și definitivă, ci dintotdeauna și în permanență istorică. Asta dovedește noua epocă în care am intrat, Antropocenul. Suntem amestecați, noroioși și mâloși, plini unii de alții, de „păduchi”, de „viermi” și de „morți”, adică vii și mulți, în creștere și deplasare; puțim și putem. Fobia moral-fizică de „noroi” și de „mâl” a unor oameni pretins superiori este o boală deopotrivă mortală și ucigătoare: de purism se moare, puritatea ucide (germenii vieții, enzimele disoluției în/ca altceva). Suntem turme și lăsăm urme. Și, apoi, este vorba de fascinația față de marele delir geografic al marilor creatori care visează altfel Planeta însăși, în cazul de față de intuițiile geo-poetice ale marelui poet-traducător Hölderlin, care spune că Istrul curge de fapt invers, că un fluviu profund european, care altfel spus urmează calea și fibra de formare – prin migrare și refugiere, prin depuneri, sedimentări și dislocări, „împingeri” de „aluviuni” și „îngrășăminte” umane – a Europei, ar trebui să izvorască așa cum îi spune numele, altfel de ce i-ar mai fi fost pus?… Adevărata geografie a omului nu este compusă, tranșant, bloc, masiv, din „continente” (mari depozite, antrepozite, închisori, lagăre care să conțină, asemenea conceptelor și categoriilor metafizice, omul-curgere, omul-aluviune, omul-istorie-mâl-refugiere), ci din fluvii și insule, formațiuni care par forme de gândire ale Pământului însuși, umanitatea este arhipelag, pământ străbătut și dizolvat, pus în mișcare de ape, mediu în același timp extern și intern, sânge care nu lasă pământul să se facă praf și pulbere, pustiu. Humanitate = Humus.
D.P.: Volumul are o redactare atipică, o numerotare a fragmentelor poetice mereu reluată și, nu în ultimul rând, cuvinte (nu întotdeauna părți de vorbire cu înțeles autonom) scrise cu majuscule în interiorul unui vers. „Ce idee Să bîrfești un fluviu Să te cerți de pe mal/ […]” Ce reprezintă această subliniere prin inițiale-majuscule?
Bogdan Ghiu: Redactarea și numerotarea sunt ceea ce numeam mai sus logica imanentă a acestor scrieri pe care o arăt vizual, nu textual, semnele pe care mi le fac ele. Nu e nevoie de semne de punctuație, majusculele sunt de ajuns, poezia e punctuația vital-istorică însăși. Scrisul e redundanță, iar redundanța e teamă: (ne) înmulțim ca să fim siguri că nu suntem singuri. Umanitatea e redundanță și repetiție care produce nou prin amestec aluvionar, prin „refugiere”-vers, poezie. Pe de altă parte, cândva, în tinerețe, redusesem la un moment textul la semne de punctuație. Gândirea e ortografică, ortoepică și de punctuație, sintactică, e fără cuvinte, dar cu toate cuvintele, cu cât mai mult cuvinte puse să se refertilizeze. Ultimul text din volumul Opera poetică, din 2017, la Paralela 45, se intitulează „Compostapocalipsa”, și face deci trecerea spre cartea de față. Așa cum și aceasta face trecerea spre unele următoare.
D.P.: Cu Orice e posibil este o revenire la poezie după treisprezece ani, s-a spus la evenimentul de pre-lansare. Este un come-back pentru a rămâne în poezie, pentru a continua să scrieți poezie?
Bogdan Ghiu: În tot ce fac sunt poet, tot ce fac, umblătura, curiozitatea, mobilitatea mea perpetuă și producția permanentă, „fluvială”, de texte în stiluri mai mult sau mai puțin „aluvionare”, care se străduiesc să pună în mișcare, să deplaseze, să facă istorie, să „refugieze” mase cât mai mari de idei-umanitate, în încercarea mea constantă nu de a re-forma altfel continentele, plăcile tectonice, ci de a dizolva continentele în insule, Logosul în Arhipelogos, în existența mea metaforă, totul e poezie, ființare poetică, geo-poetică, poezie totală. Dar poezia „propriu-zisă”, ca secțiune prin multiplicitatea de fluxuri vital-istorice, esta, așa cum am spus, așa cum tocmai cartea aceasta, odată publicată, mă ajută să înțeleg, poezia „propriu-zisă”, așadar, ca practică efectiv textuală, este primă și ultimă: intuițiile și concluziile sunt, „textual”, ca enunțuri, poetice. Ideile îmi vin poetic, sub formă de străfulgerări poetice, iar acestea sunt ipoteze, șantiere de cercetare, care la rândul lor produc poezie, adică concluzii de lucru, adică tot ipoteze. Poezia e primă și ultimă, reziduul suprem, ceea ce rămâne, reducția („fenomenologică”) principală, „secțiunea de aur” prin mâl-umanitate.
Bogdan Ghiu, „Cu Orice e posibil”, Editura Nemira, Colecția Vorpal, 2019, 56 pagini.
Bogdan Ghiu | Credit foto: Laure Ledoux
_______
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
