 |
no time like now, colecție de poeme semnată de Andrei Codrescu (2019, University of Pittsburgh Press), documentează – cu un umor pe alocuri debordant, alteori plin de sarcasm, cu o ironie dulce-amăruie și, nu în ultimul rând, cu o sinceritate sfâșietoare – absurdul vieții din New York, orașul pe care l-a cunoscut, pentru prima oară, acum aproape 50 de ani.
Poemele lui Andrei Codrescu, considerat de criticul Marjorie Perloff drept „cel mai amuzant/trist bard contemporan”, estompează granițele dintre ficțiune și non-ficțiune, dintre lirica biografistă și manifestul politic, „jucându-se cu așteptările cititorilor și criticilor”, cărora le oferă șansa de a descoperi înțelesuri personale în „nisipul mișcător al lingvisticii” poematice (scriitorul Josh Cook).
Publicarea volumului no time like now mi-a prilejuit, în cele ce urmează, un dialog suculent cu autorul – același nedezmințit poet sclipitor, dublat de un (fost) pedagog obișnuit să predea „inefabilul cu sentimentul că, fără poezie, viața e un rău greu de suportat” (Adrian Alui Gheorghe).
***
Dana Pătrănoiu: De la primul volum de poezie pe care l-ați publicat în SUA, la scurt timp după ce ați ajuns acolo, și până la no time like now au trecut 50 de ani. Între timp, referindu-ne strict la poezie, ați publicat numeroase colectii de poezie, intre care un volum intitulat Poezii alese, tradus în limba română de Ioana Ieronim in 1997, și Lecția de poezie (o colecție de eseuri poetice, în traducerea Ioanei Avădani, în 2006). Ați scris patru cărti direct în românește: o colecție înainte de plecare din România în 1965, la vârsta de 19 ani, Instrumentul Negru, publicat în 2005, Miracol și catastrofă, o carte-interviu coordonată de Robert Lazu (2005), Submarinul iertat (o poezie epică scrisă în colaborare prin email cu Ruxandra Cesereanu, în 2007) și Metroul F: doi ani pe românește (2019). V-aș întreba cum a evoluat raportarea dumneavoastră la poezie, arta dumneavoastră poetică, încrederea în puterea de expresie a poeziei, în aceste intervale de timp.
Andrei Codrescu: Nu a evoluat nici credința, nici practica poeziei. Ambele mi-au fost religie și meserie. Exact ca religia, credința mea oarbă în puterea demiurgică a poeziei a fost și este plină de superstiții și ticuri nervoase (rituri).
Pe vremuri, când băteam la mașina de scris Olivetti, fumam o țigară după fiecare vers. Îl reciteam fumând. Țigara a fost oglindă. Clopoțelul care suna când avansam un rând era și el un fel de aprobare a versului trecut. Computerul a pierdut sfârșitul versului și m-am lăsat de fumat. Am început poezii și am terminat romane din cauză că nu trebuia să mă opresc. Când au dispărut caesura și foaia de hârtie am inventat alte forme, din cauza infinitului deschis al memorie internetice. E posibil acum ca poezia să continue pe vecie, scrisă la infinit (nu de mine, bien sûr).
Poezia devine tot mai spațioasă, mai capabilă de acomodare – ca piramidele egiptene care erau mormintele unor faraoni singulari; dar, după secole, marile catedrale gotice au împărțit viața de apoi cu gloate de oameni. Se poate ca toți să ajungem, în cele din urmă, nemuritori prin scris și să devenim scriitură mecanică. Superfluitatea poetului nu-mi clatină credința, dar sunt mândru că am fost unul dintre primii muncitori (începând cu François Villon, în sec. al XV-lea). Am predat poezia, dar nu ca pe meseria care pare că devine, ci ca pe un cult care o să fie valută. Acest cult se hrănește din citit, așa că toate poeziile bune vor fi bune de schimb cu tot ce doresc oamenii. (Știm care sunt poeziile bune, pentru că valoarea poeziei este înregistrată pe block-chain ca bitcoin. Nu intru aici în amănunte, dar o să lansăm în 2022, la bursă, o valută care se cheamă Salube, bazată pe poezie.)
D.P.: Ce anume v-a declanșat – dacă a existat un motiv declanșator – imboldul de a revizita poetic New York-ul (și nu doar această metropolă)? Cât de interesante, de altfel față de acum jumătate de secol, sunt timpurile pe care le trăiți acum, ca scriitor (și cetățean) american?
Andrei Codrescu: Localitatea, clima și zeitgeist-ul mi-au pus carne pe oasele poeziei. Am trăit zeci de ani în în New Orleans; șapte ani în munții Ozarks, la marginea unei păduri, lângă râul Buffalo – mă numesc Pădurosu = Codrescu -, dar am simțit nevoia de oameni. În New York, unde am început să scriu în engleză, sunt exact atâția oameni câți copaci în munții Ozark. În pădure eram doar doi – Laura și eu – și trei câini, Gulliver, Sally și Lula. N-a fost singurătate, dar nici mare lucru nu aveam să ne spunem. Laura s-a mutat cu cățeii în Louisiana, eu m-am întors la New York. În absența mea, trei generații de meseriași furioși au bătut în cuie efemere poetice, la umbra bătrânilor giganți care mai trăiau acolo din cauza chiriilor (încă) ieftine, fixate de stat pentru artiști nemorți. Prietenii mei din anii ’60, o zecime din ei… Ceilalți muriseră de foame, din neglijență și din răutatea altora. Timpurile noastre (2020) sunt mai liniștite, nu ne priesc. Poeții pe care-i prețuiesc trăiesc în spațiile subțiri dintre anarhie și dictatură. În casa de sticlă unde cei mai mulți stau din bunăvoință, statul de supraveghere este atent doar la aberații(le) poetice.
D.P.: Pentru că se leagă cu întrebarea de mai sus. Ce reprezintă toate aceste repere topografice din cartea no time like now (Detroit, New York, San Francisco, New Orleans, Monte Rio, San Francisco, Baltimore, Baton Rouge, Ozarks) pe harta dumneavoastră personală – biografică, afectivă, profesională?
Andrei Codrescu: Cum ziceam, ploaia, soarele, zeitgeist-ul, dragostea, muntele, dealul, marea și chiria vin din afara. (Cartea mea, Dispariția lui „Afară”, este un eseu despre „inside” și „outside”,ploaia și chiria sunt evenimente echivalente din „afară” (outside), parte din meteorologia capitalismului.) Dinăuntru vine numai poezia. Toate locurile posedă elementele enumerate mai sus în forme specifice – și așteaptă ca poeții să sară pe ele și să le stoarcă, ca pe struguri sau lămâi.
San Francisco, de exemplu, are patru sezoane: cutremur, inundații, incendii și arșiță. Asta-i o generalizare, dar orașul are cartiere în care acele elemente sunt fin rafinate. Există o grădină de nuferi, de exemplu, în Golden Gate Park (San Francisco), unde se scriu haiku-uri. Chiar Homer, poet epic, n-ar rămane insensibil acolo, ar scoate haiku-uri ca o fântână. În New York, e forfotă, sunt metrouri și auzi conversații pe stradă de nu-ți vine să le crezi. Cafenele sunt pline de terapeuți și persoane traumatizate, majoritatea femei de vârstă mijlocie. Traumatizații plătesc și terapeuții ascultă, dar după zece zile, de multe ori, își schimbă rolurile (arată aidoma, în orice caz).
Poeziile mele din ultima carte au fost scrise în metrou sau zise în Voice Memos pe iPhone și transcrise. Dacă aș fi mai dibaci cu tehnologia, aș filma totul – New York-ul este un film lung, compus din zeci de mii de filmulețe. Absolut toți oamenii-s actori, fiindcă știu că sunt priviți și, la rândul lor, îi privesc pe alții. Nu trebuie să cheltuiești nimic ca să vezi mari comedii și tragedii, e un adevărat spectacol – cu băștinași, imigranți (majoritatea), accente și mirosuri. Simfonia mirosurilor l-ar înnebuni pe Des Esseintesi. Se vorbesc 147 de limbi în Jackson Heights (cartierul Queens). Numai bogătanii care trăiesc peste etajul zece se plictisesc la New York.
D.P.: Cum ați scris acest volum, cât de fragmentată a fost munca dumneavoastră la el? Care ar fi firul roșu, amprenta poetică care dă unitate volumului no time like now?
Andrei Codrescu: Queens, Brooklyn, Staten Island și restul New York-ului, cum zicea Walt Whitman. Acest oraș e un vampir de timp, te devorează chiar dacă stai pe loc.
Firul roșu e ceea ce mi se prezintă simțurilor în sec. 21. Desigur, totul era mai viu în anii ’60, când am trăit prima oară aici – erau mai mulți săraci și excentrici. Acum există zone moarte în New York, cu mall-uri care arată ca Minneapolis, unde se unge strada cu unt pentru cazul în care îți cade pâinea albă pe partea neunsă. Sunt un pic nostalgic după vremurile cu infractori și drogați. Acum au pus camere de supraveghere peste tot. Hoții s-au mutat pe internet.
D.P.: Treceți cu dezinvoltură – într-o manieră care dacă nu bulversează, cu siguranță ține cititorul în gardă – de la comentariul ironic la eseul liric și confesiv, trecând prin manifestul angajat, poemul în proză etc. Cum ați explica acest demers de estompare a granițele formale dintre genurile literare? Cum reușiți să înglobați toate aceste formule sub umbrela (generoasă) a poeziei?
Andrei Codrescu: La întrebarea asta ați și răspuns: poezia e generoasă, capabilă de metamorfoze. Încape totul sub acoperișul ei. Când o să lansăm Salube o să-și dea toți o palmă pe frunte. Poezia! A fost aici tot timpul! Habar n-am avut! Jos guvernul, statul, școala, paranoia și uniformele! Dacă plouă, faceți umbrele din umbre.
D.P.: Tehnologie/IT, politică, știință, economie, teorie literară… Și apoi povestea unei cărți de credit, o întrebare adresată lui Freud, note vizuale pe marginea Constituției, creștini versus blasfemiatori, câte și mai câte – paleta de teme și subiecte a volumului no time like now este atât de policoloră – un adevărat melting pot – încât am face un deserviciu volumului dumneavoastră dacă am puncta un motiv sau altul, dacă ne-am opri asupra unei instanțe poetice în detrimentul alteia…
Andrei Codrescu: Ce cuvânt frumos: policolor! Mi-l dați pe trei salubi?
Tot ce enumerați vă este cunoscut. Puteți să faceți policolor și multidimensional tot ce vă interesează sau ați visat. Artele – text, imagini, film – găzduiesc dimensiuni vizibile și teoretice. Poveștile (sau „narațiunile”, cum zic pretențioșii) vin într-o mulțime de (uni)forme, ca la prăvălie. Din momentul în care apărem în holograma în care ne zbatem toți ca libelule zburdalnice pe picior de moarte, suntem imprimați (printați) de mediul înconjurător cu forme prozodice sau poetice. Asta, în cazul în care folosim limbajul uman. Pentru nevorbitori, eu am un meta-respect. Pentru critici, zero.
Cititorii ar înțelege mai bine perspectiva acestor poezii la modul japonez: folosiți bețele în loc de furculiță. Cu bețele e posibil să arăți (ca și cu degetul) la ce vrei să-ți zică poezia. Furculița este un instrument bestial al centralității: atacă carnea în jurul căreia orbitează cartofii, orezul, fasolea s.a.m.d. În orient, se descriminează estetic pe paleta farfuriei: toate elementele sunt egale. Bețele se îndreaptă spre varză sau carne după apetitul și gustul mâncătorului. Michel Foucault a scris bine pe această temă. Noi, în Vest, citim așa cum mâncăm: cronologic, sălbatic, pe nerăsuflate. Suntem bolnavi de lăcomie și lipsă de atenție.
D.P.: V-aș invita să ne vorbiți puțin despre condiția scriitorului în SUA, așa cum o surprindeți în poemul „from «sad-americans-writing-in-cantinas-to-drunk-to-tell-if-they-are-walking-into-la-baranca-or-into-the-literary-canon»”.
Andrei Codrescu: Scriitorul american e o fantezie publicitară. Americanii scriu în America (care-i un imperiu imaginar) despre America (dacă vor să pupe-n cur patria), dar scriitorul american scrie și despre România, cum și scriitorul român scrie despre România sau despre America. Patria scriitorului e limba, iar limbile trec frontierele ca neutrinos prin corpurile noastre… (Explic: dedesubtul limbilor, există un tunel prin care trascendem limbajul.) Granițele sint fictive. Poezia, vântul, ploaia și epidemiile nu respectă granițele. La suprafață, cărțile sunt pe cale de dispariție – cartea electronică a modificat mediul. Dar poezia scapă din această situație.
O să cumpăram companiile Amazon și Facebook și o să-i punem pe Bezos și Zuckerberg la lucru într-o uzină de sonete. Sună futurist, dar eu am surse de informare. Acel scriitor beat menționat în poezie era un om care fusese dat afară dintr-un bar – l-am auzit mormăind ceva despre „romane” și l-am recunoscut: era Malcolm Lowry, autorul romanului Under the Volcano, care a murit de foame în Mexic, în anii ’40 ai secolului 20 ii. În domeniul nostru, nu există nici o graniță între viață și moarte. În New York, se văd strigoi tot timpul, cetățenii-i salută.
D.P.: Spuneați la un moment dat că ați lucrat la librăria din strada a 8-a, „cea mai grozavă librărie din lume, unde scriitorii din New York făceau cumpărături și bârfeau. „Ce citeau ei, citeam și noi. Nu ne scăpa nimic. Dacă Edward Albee intra și cumpăra o istorie militară obscură, până la sfârșitul următoarei zile de lucru era gata citită, discutată, chestionată și de noi…” Pornind de la poemul „i stumbled into a reading in a bookstore in the winter of 2016” și subliniind sarcasmul dvs. din versurile „a cartoon bubble that said «we are alive and books are not dead»/ which wasn’t quite true but it lent the scene gravity” vă întreb – în era super-tehnologizării, ce mai reprezintă librăriile americane pentru cititorii lor, cum s-a schimbat raportarea citititorilor / cumpărătorilor la conceptul de librărie clasică?
Andrei Codrescu: Oameni buni, investiți în librării, ca mine, iubesc mirosul cărților și atmosfera librăriilor și a bibliotecilor. Pe vremuri, „Eighth Street Bookstore” avea în aer ceva senzual și misterios. Când eram tânăr, mă îndrăgosteam de trei ori pe zi de o fată cu ochelari, care îl ținea în mână pe Schopenhauer, la raftul „filozofie”. Chiar dacă era doar pentru un curs de-al ei la New York University, aș fi dat tot ce aveam (cam nimic pe vremea aia) ca să fiu eu cartea omului care a zis: „Omul poate să facă ce vrea, dar nu ce dorește.”
Acele vechi librării au dispărut atunci când lanțul de librării „Barnes and Noble” a deschis clădiri luminoase, prietenoase, pline de bestseller-uri & reviste lucioase și cu… cafenele. Aceste cafenele luminate prietenos, împreună cu editurile lacome și disprețuitoare, care publică pentru „cititorul de rând” (care nu există și nu a existat), au distrus literatura, cărțile și scriitorii. Când a sosit uriașul Amazon, au tremurat și s-au prăbușit (încă se aude, ascultați!) „Barnes and Noble”-urile – majoritatea au dat faliment, iar cele care se mai târăsc arată precum cimitirele din Sumeria. Amazon a reînviat și cititul, dar nu în formă de cărți în librării și biblioteci. Acele clădiri trebuie reamenajate pentru spectacole, concerte, lecturi etc., ca bisericile din Praga. (Acum, că veni vorba de biserici, și ale voastre ar avea ceva de câștigat în urma culturii vii…)
D.P.: În „melancholia, the thing” – un poem care are drept motto versuri de Arghezi parafrazate, amintiți de Sibiu. În alte poeme menționați cuvântul dor sau faceți trimiteri vizuale spre spațiul românesc din perioada comunistă („The pancakes turn like Bucharest girls at a Black Sea beach, brown on one side, still white on the other” în „flat is dead”). Fără patriotism de fațadă, aș întreba cât de prezentă mai este România în imaginarul dumneavoastră afectiv, după atâtea decenii petrecute „afară”?
Andrei Codrescu: Sunt bântuit de vreo cinci Românii – cea mai mare e din copilărie, altele din alte vremuri, inclusiv România „loviluției”, unde am ajuns cu o echipă de la radio în decembrie 1989 (vezi „Gaura din Steag”, tradusă de Ioana Avădani). Aceste Românii stau exact ca niște plăcinte, una peste alta. Când mi-e foame (tot timpul), iau o Românie din vârf și o mănânc plescăind de (nu totdeauna, desigur) plăcere. Plăcerea provine din faptul că am avut experiențe atât de diverse în România, unde am prieteni buni și locuri preferate. Într-o zi chiar m-aș întoarce, nu numai pentru că dl. Constantinescu mi-a dat „Steaua României” în grad de Comandor, care vine cu un mormânt la Bellu, ci pentru că mi se pare că aveți un stil mai dulce de viață (e o iluzie?).
D.P.: „the angry young guys listen to the charming old guys/ but they don’t hear what they say and why should they/ even listen?/…/” scrieți în poemul „deafness is no excuse”. În ce măsură observația general umană pe care o faceți mai sus (și pe care am scos-o din contextul poemului) s-ar aplica în relația profesori – studenți? Și încă o întrebare aici. Dacă profesorul Andrei Codrescu ar mai preda la ora aceasta studenților săi, le-ar interpreta la cerere poezia sa sau i-ar lăsa pe ei s-o decodifice? În fine, cum le-ar explica/ sugera profesorul Andrei Codrescu studenților (sau tinerilor, în general) faptul că poezia nu este o miză, ci o cale?
Andrei Codrescu: „Profesorul” Andrei Codrescu a fost un țăcănit, un Tândală-Păcală sau un Coyote din mitul Hopi. Un pedagog sinistru – i-am forțat pe studenți să citească cărți grele. Studenților le-a plăcut de mine pentru că eram sincer și subversiv. Cărțile pe care le-au citit erau și ele subversive. Le-am cerut lecturi imposibile, teme inventate ad hoc. Am colaborat și scris împreună poezii și romane. În ultimii ani, i-am plătit ca să NU scrie. Cinci dolari – să nu scrie o poezie, trei dolari – să nu scrie o poveste. M-a costat destul de mult, dar am avut pace și am salvat omenirea. Oricum, cei care aveau talent au continuat să scrie. Mi-au zis: „Uite o poezie, dar am și două pe care nu le-am scris – deci , zece dolari”. Din păcate, unii dintre ei au citit cărți care i-au transformat în profesorași, în academicieni nesuferiți. Alții s-au dus mai departe la școli care i-au modelat pe poezia academică, poreclită „McPoezie” (după McDonald’s ) de poetul Robert Bly. Azi lumea e plină de studenții nostri, printre care și de ai mei. S-au făcut sau se fac și ei profesori, editori, apparatchiks culturali. Dar cei mai buni sunt poeții salubi – cu ei facem revoluția.
D.P.: Cum a fost receptat no time like now de către cititorii din SUA? Îmi puteți spune dacă vreunul dintre poemele dumneavoastră a avut „priză la public” în mod deosebit sau a stârnit controverse, a creat un tip de vâlvă în online sau/și offline?
Andrei Codrescu: Cartea a fost citită bine, de oameni ca tine, nu mă plâng. Poezia nu face vâlvă (încă), dar am făcut vâlvă când am zis la radioul național ceva controversat. NPR (National Public Radio) a primit 40.000 de scrisori de protest de la oameni ațâțați de Newt Gingrich (cloșca lui Trump). Ce-am zis a fost ironic și scos din context, dar ei aveau nevoie de ceva cu care să-și atace oponenții politici.
D.P.: Dacă ar trebui să citiți într-o clasă de studenți filologi sau unui public eterogen o singură poezie din volumul no time like now – care ar fi aceasta și cum motivați alegerea dumneavoastră?
Andrei Codrescu: Aș deschide cartea la întâmplare și aș citi poezia pe care-mi cad ochii. Folosesc întotdeauna această metodă tip „oracol” când dau peste o carte nouă. Dacă găsesc ceva interesant atunci când o deschid la întâmplare, citesc mai mult din ea. Oracular răspund și la întrebări – ale mele sau ale altora. O carte bună răspunde cu exactitate, o alta – mai inexact.
D.P.: O ultimă întrebare. Ați rămas conectat, măcar într-o oarecare măsură, la actualitatea literară din România? Și – câteva nume de poeți români pe care îi apreciați în mod deosebit?
Andrei Codrescu: Da. Editorul „Seriei Codrescu” la Editura Cartier un poet grozav: Emilian Galaicu-Păun. O admir pe Ruxandra Cesereanu (împreună cu care am scris o poezie pe e-mail, „Submarinul iertat”), îi apreciez pe Carmen Firan, pe Mircea Cărtărescu, pe Ioana Ieronim… pot să recit nume până mâine dimineață. Sunteți bogați în poezie. Când lansăm Salube, poeții români o să zboare cu first class.
i Jean des Esseintes, personaj din romanul În răspăr, de Joris-Karl Huysmans
ii în realitate, scriitorul Malcolm Lowry a murit sărac și bolnav în 1957, în Ripe, o localitate din Sussex, Anglia
* Editura Cartier a inițiat „Seria Codrescu”, al cărei debut este preconizat pentru 2020, în cadrul Bookfest-București, cu volumele revăzute Miracol și catastrofă și romanul Messi@.
misleading history
The Know-Nothing Party was outvoted by the Don’t-Wanna-Know-Nothing Party. The bad poets lost to the very-bad-poets. Do you remember memory? In the old days everybody had that under their hat not like now in their pocket with the dying battery. This isn’t about history or memory it’s about punctuation. Once we punctuated then we collaged. Then words gave way to pictures, then pictures gave way to cells. In prison all do what they are told.
deafness is no excuse
don’t pretend to hear what I never said
just because I said exactly what was in your head
what I said was not what you never meant me to hear
what I said was something from my shoulder-bag
of insouciance a word I hope to learn how to pronounce one day.
the angry young guys listen to the charming old guys
but they don’t hear what they say and why should they
even listen? I’m opening at random a book of verse,
all said falls on deaf ears because I must warn you
there is an intruder using a musical ruse to get inside your head.
Sometimes it’s the past mumbling from a single bed.
There isn’t a thing I can do about it whatever it says.
It was hired by a wounded world to say things
but they aren’t the things I know, I’m just breast-feeding in public.
And holding a bucket of sour cherries with Chekhovian realism.
The drops of milk that escape my mouth fall in the valley
between the breasts of my nurse, but not in your ears.
When I am dead remember that I was a baby in this world.
I forgot many interesting things that nobody heard.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
