Elena Simion (n. 1997) a absolvit secția Germană-Engleză a Facultății de Litere din Iași, este membră a proiectului „Cozy Poetry Night” și a debutat în 2021, la editura Casa de Pariuri Literare, cu volumul de poezie Părul de pisică.
***
Dana Pătrănoiu: Cum și cât timp ai lucrat la poemele cuprinse în acest volum de debut? Poți da câteva detalii din „laboratorul” creației tale?
Elena Simion: Scriu poezie doar de trei-patru ani, și fiecare poem din volum a fost un proces în sine. La început am scris foarte mult, iar faptul că nu puteam fi mai detașată în fața poeziei mele a ajuns, destul de repede, să fie toxic. După un an, am luat o pauză de la scris care a durat undeva la trei luni, în care am încercat să mă rup de tot ce însemna poezie, scopul fiind să înțeleg ce vreau, de fapt, să spun și în ce zonă vreau să merg. Cumva, fără să îmi dau seama, am ajuns să fac pauză de două-trei luni înainte de fiecare text, timp în care stările, ofurile și nevoile s-au adunat până au fost în perfectă armonie și gata de pus în notițe. Cred că a fost cea mai bună decizie spre un proces organic.
D.P. Părul și pisicile, nu întotdeauna împreună, apar fulgurant pe parcursul mai multor poeme ale tale. Ce semnificație personală și poetică ai asociat acestei sintagme, care a devenit și titlul volumului?
Elena Simion: Am purtat manuscrisul mult timp după mine prin tren, taxi, casă până să ajung la un titlu pentru el. Orice gândeam era nepotrivit, nu reușea să sintetizeze volumul. Știam de la început că am să mă lovesc de aspectul ăsta, pentru că ajung în aceeași situație și după ce finalizez un poem – umblu cu el în cap câteva zile până îi dau un nume și nu reușesc mereu. A fost o chestiune de timp până am ajuns la trei opțiuni – primele două erau titlurile unor poeme din volum, ultima opțiune fiind o sintagmă pe care mă fixasem în perioada respectivă. În primă fază, titlul complet era părul de pisică adunat pe encefal, dar încă nu era suficient de puternic, așa că m-am oprit la părul de pisică, atât pentru volum, cât și pentru cele două poeme omonime. Iubesc pisicile și nivelul lor de autosuficiență – vin de la țară, unde mi s-a spus că pisicile simt când nu ești bine și stau lângă tine până absorb tot ce nu e în regulă, cumva asta îmi doresc să facă volumul meu.
D.P. Scrii poezie (și) pentru performance. Cum îți condiționează / îți formează poezia - conținutul, forma, stilul scriiturii - adresarea directă către un public?
Elena Simion: Am înțeles ideea de performance târziu, am stăpânit-o și mai târziu. Încă încerc să găsesc noi variante, tot mai ofertante de a propune poezia prin performance. Primul pas pe care l-am făcut în scris în direcția asta, a fost să includ publicul – mai exact să mă adresez lui. Muzica e un factor foarte important. Momentul în care am realizat că trebuie să schimb stilul de scris a fost când Lorena Enache, fondatoarea Cozy Poetry Night, a spus „hai să îmbinăm poezia cu muzica”. Textele pe care le aveam la momentul respectiv erau mult prea scurte, multe dintre ele nu atingeau nici măcar două minute. Cel mai bine se poate vedea diferența dintre poemele: moneyfest și spotify and side hug – prima fiind scrisă înainte de orice lectură publică, iar cea din urmă la primul eveniment cu fundal sonor, asigurat de DJ-ul Siberia. Am început să scriu texte mai lungi, riscul fiind să includ și foarte mult balast, ceea ce s-a și întâmplat, lucru care m-a forțat să îmi cizelez scrisul. Încă lucrez la asta.
D.P. Spui „de la prea mult bine / nu scrie nimeni” (în „aș fi preferat”). Dincolo de scopul terapeutic implicat de afirmația ta, ce (altceva) este poezia pentru tine? Ce te inspiră, ce te mobilizează să scrii? Și ce așteptări de receptare ai de la publicul cititor/ascultător?
Elena Simion: Scriu despre toate evenimentele care au un anumit impact asupra mea. Poezia nu e neapărat terapie, e mai mult prietenul de la cafea, care nu are altceva de făcut decât să te asculte. Scriu despre cum aș vrea să îmi sun părinții mai des, dar și despre frica de casiere arogante. Spuneam mai devreme că, înainte să scriu un text las câteva luni să treacă, timp în care adun tot ce m-a făcut să mă simt într-un fel, tot ce nu e ieșit din comun și experimentăm toți la un moment dat, dar atunci când sunt eu pusă în situația respectivă pare că numai pe mine mă lovește viața.
Nu am așteptări de la publicul meu mai mult decât nivelul necesar de răbdare și curiozitate, iar de acolo vreau să curgă totul natural.
D.P.: În poemul „all that jazz” ai scris: „cum să îți mai spun eu că ne ajunge / tehnologia doar cât să facem mașinile / de spălat să sune ca o instalație de crăciun / și să trimitem mesaje scurte pe messenger”. Cum te situezi față de tehnologie, un aspect major al specificului postuman?
Elena Simion: Tehnologia mi-a oferit un loc de muncă, niște bani de chirie și de trăit. Noi o ținem în viață și o creștem după posibilități. Evident, are părțile ei bune și mai puțin bune, dar mie mi-a făcut mai mult bine decât rău. Fratele meu este în Anglia, părinții mei sunt și ei departe, iar tehnologia îmi permite să fiu mai aproape de ei, să schimbăm mesaje scurte pe messenger. Tehnologia este un element pregnant în literatura contemporană, și să fiu sinceră, era doar o chestiune de timp. Scriem despre ce este prezent în viețile noastre, nu e nimic nou aici și mă bucură că e așa. Literatura trebuie să prezinte toate aspectele unei perioade, să încorporeze tot ce e nou, asta o face relevantă până la capăt.
D.P.: Și tot legat de acest subiect („ștergi aplicații să poți instala aplicații / cu oamenii e mai greu”). Ce se întâmplă în urma întâlnirii/confruntării propuse de tine între uman și tech, între viața reală și cea virtuală?
Elena Simion: O vreme au trăit bine împreună lumile astea două. Aveam o viață pentru oamenii din rețelele de socializare și o viață pentru prieteni, familie și colegi de muncă, apoi a venit pandemia, iar cea din urmă a trecut tot în online. Video call-ul a stârnit o stare de anxietate, confortul și intimitatea căminului m-au păcălit o vreme, iar la prima ieșire adevărată în lume, cu oameni pe care îi știam de mult timp, am simțit că nu mai știu să socializez, nu aveam energia necesară, eram apatică. Dacă nu sunt în perfect echilibru cele două, poate deveni foarte periculos.
D.P.: În volum sunt câteva poeme de atitudine politică. Îți pun o întrebare fără menajamente - cât este frondă politică de ocazie, cât este implicare civică reală în ceea ce ai scris?
Elena Simion: Trăiesc în țara asta și îmi place să cred că mă implic, cât mă țin puterile. Am strigat jos guvernul împreună cu mulți oameni, am ieșit în stradă și am plâns când am votat pentru prima dată. Am învățat de la tata să cer ce mi se cuvine, și m-am înfuriat când am văzut că ce mi se cuvine nu există de multe ori. Am simțit neputință pe 10 august 2018 și mi-am motivat prietenii să voteze. Încă sper să nu fie nevoie să plec din țară, m-am gândit de multe ori la asta. Sunt frustrări pe care le-am strâns și eu, și părinții mei, și fratele meu care a plecat deja în străinătate, și tu.
D.P.: Există vreun poem în volumul tău, cu o „istorie” sau o însemnătate subiectivă aparte față de celelalte, despre care ai vrea să vorbești?
Elena Simion: Toate poemele au o poveste a lor în spate. Când am pus cap la cap manuscrisul, am făcut și un playlist cu toate piesele care reprezintă o anumită perioadă, respectiv un anumit poem și m-am emoționat. Mi-am adus aminte de multe lucruri care m-au întristat și mi-am mulțumit că nu am rămas acolo. Poemul cel mai drag mie este rest in power. L-am scris după câteva luni de la moartea bunicului meu, care s-a întâmplat în starea de urgență. Nu am putut merge la înmormântare din cauza restricțiilor, dar mi-am sunat zilnic părinții în perioada aia. M-a făcut să înțeleg multe lucruri și să fiu mult mai empatică. Sunt subiectivă când spun că e cel mai bun poem al meu, dar mi-am asumat asta deja.
D.P.: Te încadrezi (sau îți dorești asta) în vreuna dintre tendințele poeziei tinere contemporane? Sau îți dorești să explorezi formule noi în căutarea unei „voci unice”?
Elena Simion: Încă mă descopăr pe mine ca om care scrie, încă explorez noi fronturi și încerc să renunț la elementele de care am abuzat în trecut. Nu cred că mă încadrez în vreuna dintre tendințele poeziei contemporane, cel puțin nu încă. Nu cred că vreau să mă încadrez neapărat.
D.P.: Care dintre poeții (români și internaționali) te inspiră și îți sunt foarte apropiați de suflet?
Elena Simion: Îmi place foarte mult Neil Hilborn, la el am văzut prima dată poezia ca show. Îmi place Frank Bidart pentru că are o poezie crudă, cumva ca un thriller. Citesc multă poezie română contemporană și recomand cu inima caldă pe Lorena Enache, Lucian Brad, Ioana Vintilă, Alexandru Higyed, Lena Chilari, Cătălina Stanislav și ce vă mai pică în mână, pentru că e greu să dai de poezie slabă dacă nu citești poezie.
__________
Charlie Brown cred că înțeleg cum e
să trăieşti ca o amintire teribilă
esti acolo şi te putem ignora
la fel cum ne ignorăm istoria
|nu-i așa că|
fiecare nenorocire e nemaiîntâlnită
am observat cum trece
apa printre degete de parcă
nu e nimic de iubit acolo
am văzut femei în relații abuzive
care stau pentru un moment de liniște
în care își numără vânătăile ca oamenii din
lumea a treia
coastele
am văzut Charlie Brown
oameni care într-un moment de luciditate
își gravează pielea cu obiecte ascuțite
neajunsul e mereu acolo indiferent
poți strânge într-o cutie toate dățile
când ai plâns pe ascuns
ești slab și nu poţi lăsa să se vadă
am simțit anxietatea Charlie Brown
și am înțeles că niciun software
nu poate repara bug-ul cerebral
am văzut Charlie Brown
cum copiii aruncă un pumn de pământ
peste sicriele părinţilor
iar ăsta e doar începutul
singurătății
incapacitatea de a te întoarce
braţele lor
d e s c o m p u s e
weird flex but ok
din lipsă de răspunsuri
și cu ce îmi rămâne după dialogul cu igrasia
caut cerculețul de pe telefon cu fața ta
să-ți spun că
am hotărât
durerea e pentru adolescenţi boemi
care se visează mai departe decât am putut
eu la vârsta lor
mușc tare din tastatură cu ochii
și mă întorc la treabă
dacă mă uit unde trebuie văd
visul american curgând din țevi ruginite
câte un strop apoi a stat
cu capul spart
cu mâinile continui să caut pisici handicapate
pe internet
mă simt atât de singură
niciun umăr pe care să plâng
treceam peste dacă aveam mai mulți bani
să-mi fac cabană cu șemineu la munte
ca în filmele western să am
suficient spațiu pentru cărțile
pe care nu le-am terminat niciodată
pentru hainele care păstrează parfum de bărbați
miros de ţigară după seri în spirală.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
