Andrada Yunusoglu (n. 1996) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București. A participat la atelierul Mornin’ Poets, a publicat poeme în Doppelgänger: Antologia Mornin’ Poets (frACTalia, 2021) și Biblioteca Brautigan (CDPL, 2021) și pe platformele literare: „Revista de Povestiri”, „Prăvălia Culturală”, „Opt Motive”. A debutat cu kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos (CDPL, 2021) – „ o carte pe care o citești cu sufletul la gură; o carte despre emigrare și stigmă, discriminare și crime politice. O carte a doliului și a memoriei, a urgenței și a furiei. O carte între speranță și teroare, între revoltă și eliberare. Un must read.” (Medeea Iancu)
***
Ramona Boldizsar: Am ajuns la cartea Andradei Yunusoglu cu multă curiozitate. Mă intriga în special acest misterios kısmet despre care nu știam absolut nimic. Încă de la primele poeme mi-am dat seama că am de-a face cu o poezie despre identitate. Dar ce fel de identitate? Am descoperit în poezia Andradei un demers plin de revoltă, dar nu vătămător, cu o siguranță calmă și surprinzătoare, tranzitând cu determinare spații și fațete multiple ale problematicii identitare, fie că vorbim despre accesarea și recupeararea culturală și de limbaj, fie că vorbim despre trasarea problematicilor fine și mai puțin fine ale corporalității, drepturilor minoritare și ale disputelor de gen. Efectul imediat pe care l-a avut poezia Andradei a fost unul de înțelegere și apropiere (mai cu seamă datorită acestei siguranțe pe care o resimți citind volumul, în ciuda durității sale), dar totodată m-a intrigat, lăsându-mă încă de la început cu o întrebare aproape retorică, Cum poți vorbi despre lucruri care dor fără să doară?
D.P.: kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos este un flux poetic, fragmentat prin numerotări și motto-uri, care ne vorbește despre traumele emigrării și integrării în spații geografice noi, despre pierderea celor dragi, despre iubiri neîmplinite, despre afirmarea propriei identități în răspărul toposurilor socio-culturale. Poemele iau uneori forma unor confesiuni intime, în care vocea auctorială este discretă, străbătută de nostalgie sau tristețe; alteori sunt mini-discursuri asertive, tranzitive, în care nesupunerea și neadaptarea dau naștere unei revolte (deloc surde). Cât de unitar, închegat îți pare debutul Andradei?
Ramona Boldizsar: Debutul Andradei se conturează prin două aspecte admirabile: este un volum muncit și are miză. În sensul acesta, mi se pare unitar. Există anumite zone și poeme în care simt că direcția a fost mai puțin clară sau că tranzițiile ar fi putut fi mai subtile — însă, în general, se simte o hotărâre liniștitoare în spate. Cartea nu este înghițită de temeri sau de propriile subiecte, pe care le explorează treptat sau interpus, ci mai degrabă conținutul este condus de poetă; nu există nimic haotic sau nesigur aici, această siguranță fiind ea însăși pecetluitoare și atrăgătoare. În ciuda revoltei prezente, cititorul nu rămâne rănit și incapacitat, iar acesta este un semn fie al iscusinței debutantei, fie a unei blândeți imanente — și, de ce nu, poate chiar a unui melanj între cele două.
D.P.: „știi ce înseamnă kısmet / noroc / destin / voia lui allah / sau meant to be / viața promisă / dau din cap / viața promisă / kısmet o celebrare / a lucrurilor pe care le știu / și a celor ce vor urma / kısmet sunt eu și tu / și el și ea – se spune într-unul dintre poeme. Cu această decodificare a cuvântului de origine arabă, cum simți, ce îți transmite ansamblul care dă titlul volumului – kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos?
Ramona Boldizsar: Definiția și chiar prezentarea termenului de către poetă te ajută să ajungi la o înțelegere prima facie, dar asta înseamnă tototdată că nu pătrunzi cu adevărat sensul cuvântului. În acest sens, călătoria printre poemele care încearcă să subsumeze integralitatea lui kısmet a rămas întotdeauna una învăluită (și) de mister — există anumite componente ale poeziei care se adresează aproape intim unei anumite categorii rănite (vorbim aici mai cu seamă de trauma imigrării, lupta recuperării și integrării într-o zonă/cultură „nouă”). Vorbeam mai devreme despre cât de închegat este acest debut și cred că o parte din răspuns se găsește în titlul ales atât de bine. Concentrează în moduri diferite (puternic, misterios, intrigant) demersul poeziei identitare (politice, feministe, revoltătoare și sigure) al Andradei Yunusoglu. La o primă întâlnire, te gândești că e vorba despre degradare și sfârșituri, dar intrând în miezul poeziei, îți vei da seama că e vorba, de fapt, despre descendență și continuitate, despre formarea și păstrarea identității. Totodată, cred că acest kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, cu tot ce reprezintă, titlu-conținut-semnificație, este și un testament necesar pentru familie și trauma imigrării în sine — sigur că vorbim aici și despre o rezonare directă a celor care s-au aflat într-o situație cel puțin similară, dar există mai multe poeme în care apar mama, tata, bunica, așa încât kısmet poate este și o celebrare în sine nu doar a durerii, ci a vieții, a trecerii, a prezenței, cu tot ceea ce înglobează acestea.
D.P.: În prezentările și cronicile deja apărute, Medeea Iancu, Alina Purcariu și Diana Ilie subliniază caracterul manifest feminist al acestui volum. Mie îmi pare un feminism estompat, hibridizat cu fragilitate, duioșie, dragoste – „și dacă mi-ai rupe inima în două / tot pe tine te-aș alege”. Sau un feminism cu bemoluri, ca în: „am vrut să ucid femeia / fragilă / am vrut s-o ascund / s-o păstrez / am îmbrăcat-o în haine / largi / să nu-mi arăt formele…” Te întreb, Ramona, cât de feministă este poezia Andradei Yunusoglu?
Ramona Boldizsar: Mă interesează în mod deosebit această întrebare. După cum știi, sunt foarte atrasă de poezia-manifest, așa cum am mărturisit-o cu mai multe ocazii. A rămas însă o curiozitate și pentru mine, oare de ce nu am simțit volumul Andradei Yunusoglu ca pe un manifest mai violent (având în vedere lucrurile teribile despre care vorbește)? M-am gândit mult la asta și sunt recunoscătoare pentru întrebarea ta, căci astfel am oportunitatea de a-mi oferi și mie un răspuns. Poezia din kısmet este în toată esența sa manifest și feminism. Doar că nu se simte violența, datorită vocii auctoriale atât de sigure. Impresia pe care mi-a creat-o este aceea a unei prezentări dinăuntru și a faptului că Andrada Yunusoglu scrie de pe o poziție mai calmă, mai bună, mai sigură, dintr-un loc în care poate să privească durerea (ca aparținându-i, dar fără s-o controleze). Poeta vorbește despre identitate dinăuntrul identității, a cucerit ea însăși această zonă și este în sfera intimă a asumării propriei gândiri. Cu alte cuvinte, este feministă în sine, a pătruns în această zonă perfectă și neechivocă a egalității și feminismului drept concept care tinde spre redundant. Scriitoarea de origine nigeriană Chimamanda Ngozi Adichie scrie despre necesitatea de a vorbi despre feminism până ce acesta devine un concept redundant, mi se pare că poeta Andrada Yunusoglu se simte sigură în credințele sale, însă își asumă și datoria de a scrie despre acest subiect absolut necesar. Nu cred că (re)simt poezia din acest volum ca manifest în sine, pentru că nu simt violența, ci o înțeleg, feminismul de asemenea rămâne o componentă nu letală, ci intrinsecă, necesară, o rotiță absolut fundamentală în bunul mers al acestor poeme. Ca să răspund într-o manieră poate mai scurtă: da, poezia Andradei este feministă, dar nu deranjează în niciun fel pentru că e sigură, asumată și vine dintr-un loc imuabil, dar care e la rândul său și extrem de blând.
D.P.: Multe referințe, în kısmet, la „corp” – la corporalitate sau, dimpotrivă, la piederea acesteia („acolo unde corpul meu nu-i esențial / pentru nimic unde există viață în afara lui /[…]/ acolo e locul în care visez să ajung”). Și chiar mai multe, la oase, la carcasă (schelet) – metafore care mozaichează fluxul poetic al volumului.
Ramona Boldizsar: Corporalitatea rămâne o componentă importantă în poezia Andradei pentru că toate traumele și nedreptățile se îndreaptă în primă instanță în această direcție (fie că vorbim despre identitatea culturală/națională, sau de cea de „gen”). Este poate și o satiră, într-un anumit fel, la adresa incapacității imediate a celorlalți de a vedea mai departe de corporalitate, de a transcende cumva această impresie care cel mai adesea se dovedește a fi răuvoitoare și vătămătoare. E natural astfel ca, în kısmet, să vorbească recurent despre corp, aducând conceptul în ipostaze distincte, chiar și ca metafore (carcasă) nu doar ale trupului în sine, ci a credințelor de altfel repetate într-o manieră sau alta în volum. Sunt foarte interesante oasele în cartea asta, în toate modurile în care apar, dar ce e formidabil e cum Andrada reușește să păstreze chiar și aici o blândețe mai greu de inserat în conjunctura morții și descompunerii. Presupun că nu ar fi incorect să susținem că oasele noastre se vor descompune atât de frumos e și un alt mod de a apela la înțelegerea primară a morții, în limba română ușor proverbială („tot în pământ ajungem”). Oasele, indiferent de descendența lor culturală, națională, identitară, se descompun în același fel.
D.P.: De la Viena, la București. Ori din Taksimul cu sunet de claxoane și fum de narghilea, pe malul Dâmboviței, plină de peturi aruncate, într-un oraș „care se va prăbuși la primul cutremur”. kısmet vorbește, desigur, despre dezrădăcinare, evocând un periplu forțat, dureros. Există, în poezia Andradei, speranța găsirii, în cele din urmă, a unui „loc perfect”, a unui nou acasă, în care să prindă noi rădăcini?
Ramona Boldizsar: Mă întreb dacă răspunsul meu va fi surprinzător în acest cadru, dar cu toată dezrădăcinarea și durerea prezente în această carte, mi se pare că se resimte un acasă aici. Doar că acest acasă nu e este pus sub cheie sau sub definiție, ci mai degrabă vine tocmai din acest vârtej identitar, din această luptă continuă pentru cucerire și recuperare, din toate aceste traume. În acest sens, cred că nu putem vorbi despre „prinderea” unor noi rădăcini, ci de crearea unora: puternice, independente și cât se poate de sigure, dublate doar de credințele înfățișate în aceeași manieră. Atunci când nesiguranța și discriminarea lovesc din plin în fiecare aspect al existenței, poate că răspunsul este tocmai depășirea, nu respingerea, ci, în cel mai fundamental mod, de a face ceva cu propriile mâini, de a construi un pod între durere, rupere și nevoia identității. La fel cum simt că Andrada Yunusoglu înglobează feminismul ca o componentă esențială a poeziei sale (ca mecanism de funcționare), tot astfel mi se pare că nu accede la o identitate și un acasă, ci mai degrabă vorbește despre traumele acestea dintr-o zonă mai calmă, mai sigură: trebuie să știți acest aspect îngrozitor, am nevoie să vorbesc despre asta, voi aveți nevoie să auziți asta, dar am o identitate pe care nimeni nu mi-o poate fura, sunt aici și o să dispar la fel ca voi. Dacă știm care este acest acasă? Nu cred. Dar sper să aflăm în următoarea carte.
D.P.: În final, așa cum deja ne-am obișnuit, cităm poemele noastre preferate. Eu m-am oprit asupra acestuia (p.70):
„m-au strigat pe nume
și nu le-am răspuns
mi-au cerut să fiu ca ei
și n-am vrut
m-au conectat la un aparat
care îmi înregistra
fiecare mişcare
am urmărit liniile cum
creşteau
scădeau
camera mirosea a clor
şi mintea mea
se dizolva atât de ușor
mi-am atins gaura din cap
pe unde a ieșit glonţul
bunicului meu
mi-am atins urmele
de pe gât
se potriveau cu cele lăsate
de ștreangul tatălui meu
mi-am închis ochii
și i-am lăsat să mă strige
până când numele meu
n-a mai însemnat nimic”
Ramona Boldizsar: Poemul meu preferat este cel pe care l-am și citit într-o sâmbătă: poemul cu numărul 35 (pagina 55). Poate un altul ar fi cel de la pagina 45:
28.
o fotografie în care maică-mea mă ține de mână
e tot ce mai am în minte când mă gândesc la ea
în lunile în care nu dau pe acasă
maică-mea mă sună să mă întrebe dacă-mi lipsește ceva
am vrut să fug de acasă prima oară la 16 ani și-apoi în fiecare zi
care a urmat
mă gândeam la sinucidere din ce în ce mai mult
omul e un ansamblu de relații sociale
doar atât
voce carne trup
firele de păr crescute în interior
unghiile roase
au un trecut și-un viitor
maică-mea îmi spune că cel mai important în viață
e să faci sau să încerci să faci
ceva ieșit din comun
dar aici și acum ei stau cu ochii pe mine
corpul meu e ultima proteză
metamorfoză
în fiecare îi până când o să-mi iasă bine.
(Andrada Yunusoglu, kısmet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, Editura Casa de Pariuri Literare, 2021)
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
