Deopotrivă elegie, poveste de iubire, pledoarie împotriva atrocităților războiului și a nonsensului politic, Republica surdă, a doua colecție de poeme a lui Ilya Kaminsky, publicată în 2019, a fost întâmpinată laudativ de public (fie acesta de specialitate sau mai puțin avizat) și recompensată deja cu importante premii literare. De curând a apărut la Casa de editură Max Blecher și versiunea în limba română, semnată de Gabriel Daliș, potrivit căruia Republica surdă este scrisă de un „poet esențial” și are „vocația de a evidenția adevăruri fundamentale despre om și istorie”, îngânându-se „tulburător cu evenimente din zilele noastre”. Întocmai ca și originalul, traducerea răsplătește din plin așteptările cititorilor.
***
Dana Pătrănoiu: Pentru început, te-aș invita să povestești în ce împrejurări ai luat contact cu poezia lui Ilya Kaminsky, ce reprezintă ea pentru tine - ca cititor profesionist și poet - și, nu în ultimul rând, în ce împrejurări ai decis să traduci Republica surdă.
Gabriel Daliș: Primul contact pe care l-am avut cu poezia lui Kaminsky e legat de apariția în limba română a volumului său de debut, Dansând în Odessa, publicat de Vinea, în 2007, în traducerea lui Chris Tănăsescu / MARGENTO. Lectura cărții a marcat începutul admirației mele față de acest poet esențial, apt parcă, personal și artistic, de a se integra mitologiei marii literaturi. Kaminsky e consangvin cu scriitori dintre cei mai însemnați (Miłosz, Mandelstam și Jean Valentine sunt doar câteva exemple), iar scrisul lui are deopotrivă puterea clasicizării imediate și abilitatea de a se constitui într-un reper moral și cultural necesar.
Republica surdă m-a intrigat de la prima lectură prin tematică și structură, dar și prin acuta ei relevanță pentru vremurile noastre. M-a fascinat bucătăria gramaticii acestei cărți, într-un moment în care simțeam acut nevoia de a mă reapropia de literatura de care noua mea viață în UK mă îndepărtase treptat. Am început să traduc în 2019, fără nicio perspectivă de a publica. Un an mai târziu, acest exercițiu s-a transformat într-un demers sistematic de a pune volumul la dispoziția cititorilor din țara noastră, cu sprijinul esențial al editurii „Max Blecher”.
D.P.: Recenziile din 2019 vorbesc elogios despre Deaf Republic ca despre o carte care a meritat așteptarea îndelungată (a apărut la 15 ani distanță de Dancing in Odessa) și care l-a propulsat pe Kaminsky în rândul celor 12 artiști care „au schimbat lumea”, potrivit BBC. Ce este, de fapt, Republica surdă? Despre ce și cum ne vorbește?
Gabriel Daliș: Într-adevăr, Republica surdă a primit multe distincții, printre care aceea de a fi numită Cartea Anului 2019 de către peste 20 de publicații importante. Meritul, desigur, nu îl are doar cartea, ci și critica literară competentă de peste Atlantic. În Marea Britanie, deși ajunsă finalistă la premiile T.S. Eliot și Forward, a fost trecută cu vederea de câțiva membri ai juriului, care i-au preferat alte cărți. (Surpriza a fost la fel de mare și anul acesta, când povestea s-a repetat în cazul Nataliei Diaz.) Cititorii însă au întotdeaua dreptate, iar vânzările deloc neglijabile pe care le are Kaminsky în Marea Britanie au dus la retipărirea primului lui volum de versuri (va apărea zilele astea, la Faber). În cazul Republicii surde, versiunea în limba română este a șasea traducere a cărții (după cele în turcă, estonă, spaniolă, italiană și olandeză). Versiunea franceză va apărea în curând, iar altele sunt în pregătire.
Republica surdă vorbește în primul rând despre vremuri de criză și tandrețe, dar nu se oprește aici. Morbiditatea totalitarismului („Soldatul cel tânăr ţintește spre cercul roșu. Scuipă. Încă unul ţintește. Scuipă. Orașul privește. În jurul gâtului ei, un afiș: M-AM OPUS ARESTULUI”), rezistența și lupta (Eu, un trup de bărbat adult, aștept să/explodez ca o grenadă de mână”), reconstrucția („simt/duritate de os dedesubt.//Îmi dă speranţă”), dragostea („Da, ca hoţul am dus-o în pat, pe scaunul/braţelor mele păroase – /însă buzele întredeschise/ însemnau mușcă-mi buzele întredeschise”) și fragilitatea („părul meu nins/ îţi ţine somnul aprins”) își găsesc și ele expresia superbă și scrâșnită. Toate acestea converg, în cele din urmă, spre sentimentul unei profunde ancorări a omului în propria identitate („să ai o ţară e atât de important –/să te izbești de ziduri, de felinare, de cei dragi așa cum și trebuie”). Această carte are cu adevărat vocația de a evidenția adevăruri fundamentale despre om și istorie. De altfel, aceasta din urmă se poate îngâna tulburător cu evenimente din zilele noastre, petrecute în țări considerate democratice. Este oare violența cu care un soldat împușcă un copil în numele unei doctrine dictatoriale diferită față de violența cu care un polițist împușcă la întâmplare un inocent, în plină zi?
D.P.: Surzenia (afecțiune concretă a autorului) este transferată ca metaforă leitmotiv întregului volum. Republica e „surdă”; „În urechile orașului se așterne zăpadă” (Surzenia, o revoltă, începe); „Pe aceste bulevarde, surzenia e singura noastră baricadă” (Puncte de control). Ce simbolizează această pierdere a auzului?
Gabriel Daliș: Când soldații intervin în Vasenka pentru a pune capăt unui protest, surzenia băiatului pe care îl împușcă devine identitatea necoruptă a răzvrătiților. Desigur, surzenia înseamnă aici infirmitatea în care trăiește orice societate în timpuri agresive; din nou însă, acestei dimensiuni descriptive i se adaugă aceea a reacției. Loviți de surzenie, locuitorii orașului dezvoltă o limbă a rezistenței, bazată pe semne, dar și un cod precis de conduită, demonstrat exemplar, în a doua parte a cărții, de către acțiunile Mamei Galia și a păpușăreselor ei. Deci infirmitatea surzeniei are și o dimensiune a luptei, a recalibrării umane în fața adversității. În economia cărții, surzenia are un rol important și în ceea ce privește structura poemelor, atât la nivel individual, cât și în calitatea lor de secvențe într-o poveste.
La fel de tulburător de altfel este și limbajul căruia ea, surzenia, îi face posibilă apariția – un limbaj al confruntării directe, pe cât de auster, pe atât de solicitant și empatic, lipsit de elemente de legato, un vocabular esențializat la focul unei copleșitoare urgențe: aceea că totul se întâmplă aici și astăzi. Cuvintele devin mișcări fizice („urmele lor ne șterg sintaxa”), materii văzute („Alfonso le face semne: Pentru o ladă de portocale vi-l omor eu.”), așa cum este vopseaua pentru pictorul muncit de o imagine.
D.P.: La începutul volumului apare o listă a personajelor (Dramatis Personae) despre care se va „povesti” în volum - exact ca într-o piesă de teatru. Și tot ca într-un text dramatic clasic, desfășurarea evenimentelor curge cronologic. O poezie care vorbește nu despre trăirile poetului, ci despre dramele altora. Ce poți spune despre acest hibrid poetic?Gabriel Daliș: Într-adevăr, cartea este o piesă de teatru (mut, în alb-negru). Fascinant aici este însă faptul că integrarea poemelor într-o structură, în fond, epică nu afectează câtuși de puțin lirismul intrinsec; dimpotrivă, la fel cum orășenii Vasenkăi reușesc să confrunte adversarul numai datorită organismului comunitar în care ei se încheagă, poemele, și ele, capătă adevărata lor rezonanță în întregul cărții. Două acte, un prolog și un epilog, dar în același timp poeme individuale, percutante: acesta este pariul inedit căruia Republica surdă îi răspunde.
Periplul fiecăruia dintre orășeni, dar și al fiecăruia dintre poeme, începe cu o dimensiune personală, continuă în spațiul marii istorii și sfârșește în acela al alegoriei și al simbolului. Această structurare cvasi-organică a textului nu este însă un vas ermetic închis. Dovadă, epilogul, în care alegoria, departe de a se încheia, descinde iar în sfera istoriei imediate. Un polițist împușcă un om nevinovat: din nou, Vasenka?
D.P.: Cum ai lucrat la această traducere, care au fost cele mai mari provocări ale Republicii surde? Te-ai ferit (sau dimpotrivă) să amprentezi textul lui Kaminsky cu o stilistică personală?
Gabriel Daliș: Cea mai mare provocare a fost găsirea unui limbaj compatibil părții narative a cărții, fără a-i afecta însă lirismul. Altă provocare a fost folosirea unui limbaj auster, esențializat, mai ales când am tradus poemele de dragoste: sentimentul firesc al tandreței trebuia redat fără a neglija urgența unei rostiri întâmplate în vremuri de criză. O altă dificultate a fost urmărirea a două tipuri de discurs care merg în paralel: unul în care vorbirea este compozițională și înțelegerea textului e rezultatul unui proces liniar, și altul, în care înțelegerea unui vers presupune un salt cuantic spre înțelesul global al poemului și al întregului ciclu.
Numeroase cuvinte folosite în mod curent în limba engleză își au corespondențe exacte în română; problema e că, la noi, ele sunt neologisme. Ar fi fost oare folosirea acestor neologisme o dovadă de fidelitate față de original? Eu am convingerea că nu. S-ar fi pierdut impactul imediat și naturalețea rostirii unor evenimente, da, deschise spre universal, însă în sine însele concrete, petrecute nu oriunde, ci tocmai aici, în Vasenka, un spațiu delimitat, nelipsit de tradiții (vezi ritualul de înmormântare). Cuvintele alese trebuiau să reflecte asta. Pe de o parte, am păstrat în minte nevoia de a mă folosi de un lexic unitar, poemele făcând în mod constant referințe unul la altul. Pe de altă parte, era evident de evitat un lexic imprecis care ar fi trădat intențiile autorului.
Cât privește stilul traducerii, oricât de dornic ai fi să respecti litera și spiritul originalului, ca traducător nu poți să nu îți lași amprenta personală asupra textului. Nici nu ar fi, cred, de dorit: de aceea mai avem traducători și nu programe de inteligență artificială.
În mod cert însă, eminamente traductibile sunt mulțumirile mele. Ele se îndreaptă către Graywolf Press, Casa de Editură „Max Blecher”, Claudiu Komartin, Ana Toma și, în special, către Gabriel Adelmann, lectorul acestei cărți – fără de care Republica surdă ar fi fost oarbă.
__________
Soldaţii ţintesc spre noi
Ei trag
și mulţimea de femei caută adăpost în nările reflectoarelor
– Doamne, fă o poză –
în aerul luminos al pieţei, soldaţii târăsc trupul lui Petia și capul
i se lovește de scări. Eu
simt prin cămașa soţiei mele forma
copilului nostru.
Soldaţii îl târăsc pe Petia sus pe scări și câinii străzii, slabi ca
niște filosofi,
înţeleg totul și latră și tot latră.
Eu, acum pe pod, necamuflat în cuvinte, un trup
învelind trupul soţiei mele gravide –
Diseară
nu murim și nu murim,
pământul e liniștit,
un elicopter îmi urmărește soţia –
Pe pământ
nu poţi face un gest deșănţat către cer
pentru că fiecare dintre noi oricum este
un gest deșănţat către cer.
Astfel e povestea făcută din încăpăţânare și puţin aer
Astfel e povestea făcută din încăpăţânare și puţin aer –
o poveste în limba semnelor, a celor dănţuind muţi înaintea lui
Dumnezeu.
Care săreau și se roteau, dând glas consoanelor care se ridică
apărate doar de urechile fiecăruia.
În această liniște noi stăm pe burtă, Doamne!
Lasă-ne să ne spălăm feţele în vânt și să uităm de strictele forme
ale afecţiunii.
Lasă femeia însărcinată să ţină în mâini ceva de lut.
Ea crede în Dumnezeu, da, dar și în mamele
din ţara ei, care își dau jos pantofii
și merg. Urmele lor ne șterg sintaxa.
Lasă-i bărbatul să îngenuncheze pe acoperiș, dregându-și glasul
(căci taina răbdării e-n răbdarea soţiei lui).
El, căruia-i sunt dragi acoperișurile, la noapte și la noapte făcând
dragoste cu ea și cu uitarea ei –
lasă-i să împrumute amândoi lumina de la orbi.
Vor fi dovezi, vor fi dovezi.
În timp ce elicopterele bombardează străzile, orice deschid ei,
se va deschide.
Ce este liniștea? Ceva al cerului din noi.
(Ilya Kaminsky, Republica surdă, traducere de Gabriel Daliș, Casa de Editură Max Blecher, 2021)
Ilya Kaminsky | Sursă foto: Michael Pearson
Ilya KAMINSKY (n. 18 aprilie 1977) este un poet și traducător american. Născut la Odessa, și-a pierdut auzul la vârsta de patru ani din cauza unui diagnostic greșit, iar în 1993 a emigrat împreună cu părinții săi în Statele Unite ale Americii. Considerat unul dintre cei mai importanți și premiați poeți de astăzi, Ilya Kaminsky a publicat două volume de versuri elogiate: Dancing in Odessa, în 2004 (versiunea în limba română a apărut la Editura Vinea în 2007, în traducerea lui Chris Tănăsescu / MARGENTO), și Deaf Republic, în 2019. De-a lungul anilor, Kaminsky a devenit cunoscut și datorită pledoariei sale pentru traducerea literaturii internaționale în Statele Unite, fiind editorul revistelor „Words Without Borders” și „Poetry International”, în care au fost publicate traduceri din mii de autori, și „Poets in the World”, o serie de cărți dedicată poeților proveniți din diverse culturi ale lumii. De asemenea, a editat antologii de poezie, printre care Ecco Anthology of International Poetry (împreună cu Susan Harris, în 2010).
Gabriel DALIȘ (n. 8 mai 1978) este poet și traducător, autorul antologiei: până mereu (2010), cuprinzând o selecție din patru plachete de versuri publicate între anii 1997 și 2004, urmată de piedici și arme (2014). Poemele sale au fost traduse în mai multe limbi și au primit două premii ale Societății Scriitorilor Bucovineni. Traduce poezie din limba engleză. Din 2014, trăiește în Marea Britanie. (sursă info: maxblecher.ro)
__________
