O femeie urmărește ploaia de la etajul opt, cea de-a cincea carte de poeme semnată de Angelica Stan, a fost publicată de editura Casa de Pariuri Literare în 2020 - un an foarte complicat pentru întreaga omenire, dar de-a lungul căruia „poezia s-a auzit mai bine, au auzit-o și cei care, de regulă, nu sunt sensibili la poezie”, în opinia autoarei. Considerat de Constantin Abăluță drept „un jurnal al singurătății și debusolării individului într-un megalopolis”, volumul cuprinzând trei grupaje lirice distincte mi-a prilejuit, în cele ce urmează, un dialog revelator și (aș spune) mult-cuprinzător cu Angelica Stan.
***
Dana Pătrănoiu:Volumul O femeie urmărește ploaia de la etajul opt cuprinde trei cicluri distincte. Care ar fi firul roșu al volumului? Puteți puncta câteva momente-cheie care au prefigurat „matrița” volumului sau care au inspirat anumite poeme?
Angelica Stan: Volumul O femeie urmărește ploaia de la etajul opt nu este construit cu un fir roșu, cel puțin nu unul în sensul legării tuturor poemelor într-o singură entitate. Cum am mai și spus, este o carte - decupaj, o fereastră (între alte ferestre) la care te oprești la un moment dat, într-un punct al vieții și de unde vezi ceva: nu e nepărat o contemplare, nu e obligatoriu un peisaj frumos, nu ăsta e sensul opririi, ci mai degrabă, e nevoia de a verifica modul în care realitatea se configurează acolo, afară, în afara sinelui. Nu e o contemplare melancolică a ploii, ci o urmărire a ei, a fenomenului ploaie, dar la fel de bine ar putea fi oricare alt fenomen. Volumul acesta de poezie e o doar secțiune în acest flux continuu al vieții, nu e o poveste în sensul clasic al termenului, nu spune decât că timpul meu este aici, limitat la cadrul acestei ferestre și de aici pot spune ce /cum văd eu lumea.
Volumul este conturat în anii 2017-2019, după „eliberarea” de cartea anterior publicată (produse miraculoase, ed. Paralela 45, 2018) care e un experiment în zona poeziei conceptuale, minimaliste, cu o anumită tehnică în a manipula limbajul și care m-a constrâns la un tip de rigoare.
În O femeie urmărește ploaia de la etajul opt există un cu totul alt tip de construcție, mai degraba o de-construcție, pentru că el a pornit de la ideea de a da voce (elementului inert al) unei construcții, structurii ei, materialității ei, intrând în pielea unei case și încercând de acolo a gândi mai departe și a privi în jur. Schimbarea aceasta de perspectivă - începută ca un joc semi-didactic, cu studenții, la un atelier la facultate - și amintindu-mi totodată de seria de filme Catedralele culturii construită în jurul întrebării Ce ar spune despre noi clădirile, dacă ar putea vorbi? mi-a prilejuit o călătorie mai amplă, nu lipsită de tentația dialogului interior-exterior, dar care până la urmă mi-a folosit ca scenă de expresie a unei interiorități fluide, explorată cu multă curiozitate. De aceea, cartea are mai multe secțiuni, pentru că spectacolul s-a dovedit a fi mai complex, iar când luminile s-au stins, am știut că volumul e gata. A trebuit să înțeleg într-un final că între natura statică a unui zid de beton și natura mișcătoare a unui fluviu există o legătură vitală și că ea este infinită și eternă. „Până la urmă e atât de greu să schimbi un zid” a spus Daniel Libeskind și spusa asta a lui m-a obsedat (la un moment dat era chiar motto-ul cărții) iar cartea mea nu a făcut decât să o verifice.
D.P.: Poemele din volum acoperă întinderi diferite - mergând de la minimalismul notației („azi dimineață”) până la desfășurarea retorică din „toate sfârșiturile mici”. Tonul este preponderent unul intimist, dar nu exclude declamări civic-angajate, ca în „acum nu. acum nu mai trebuie”. Există o anume formulă poetică pe care o considerați confortabilă sau, mai mult, reprezentativă, definitorie pentru textele dumneavoastră?
Angelica Stan: Nu am un program al întinderii - temporale sau spațiale - a poemelor mele, mi se pare un criteriu neesențial. Poemele sunt atât de întinse pe cât o cere suflul care le animă, nu mi-am propus vreodată o anumită dimensiune; unele lucruri se cer spuse scurt, concentrat, epurat de orice încărcătură suplimentară, chiar dacă sunt notații ale prezentului sau amintiri îndepărtate, sau viziuni ale viitorului; altele, dimpotrivă, cer singure un spațiu amplu, au acea forță care vine ca un șuvoi de pe un munte și curge aluvionar, nu le poți opri, nu le poți pune prea ușor limite strâmte. Trebuie însă multă atenție atunci când captezi un filon poetic, nu este simplu, e și asta o... inginerie :) poate cea mai grea.
Legat de expresia civic-angajantă a poeziei mele din acest volum, poate chiar politică, cred că e o falsă imagine: deși am votat mereu cu conștiinciozitate, mă consider inaptă pentru zona politicului. Nici cu exercițiul civic nu pot spune că mă simt foarte confortabil, ader greu la ideologii, indiferent din ce parte a politicii vin ele; sunt poate din familia cârcotașilor, dar o fac în for personal, prefer să dezbat în mine anumite contradicții, negociez mult cu mine până să-mi formez o opinie, unii i-ar spune nesiguranță, sau inadecvare. Cu toate astea, nu sunt insensibilă față de tot ce se întâmplă în jurul meu, iar modul în care traduc acest impact al realității în interior, acest mecanism este, probabil, politic. Dar este o po(el)itică de uz intern, personală, nu vizez decât aceeași scenă interioară pe care se joacă doar spectacolul meu atipic, nu are o funcție socială. Nu cred în poezia cu impact social, cea care să miște stadioane de oameni (e explicabil: am trăit în epoca de aur, cenaclul flacăra, cântarea româniei...)
D.P.: Ce impact are disoluția distopică a orașului (pe care o semnalizați prin cuvinte leitmotiv - dezastru, ruină, moloz etc.) asupra unei poete de formație arhitect? În ce măsură poezia dumneavoastră este, mai mult decât o formă artistică de evadare, o încercare de reconstrucție a cotidianului ostil?
Angelica Stan: Nu știu cât e o reconstrucție, dar în mod cert, e o de-construcție. Perspectiva aceasta pe care spuneam că am asumat-o, ca mijloc de a mă înțelege (ca și când eu aș fi însăși casa) nu este un unghi favorabil, constructiv: ea este un intrument de auto-demolare, de de-constructie, de dez-asamblare a unei stări, a unui status. Casa/ casele/ orașul sunt comodități ale omului de azi, fără de care aproape că nu-și mai imaginează viața, generatoare ale unei zone de confort care trebuie atacată - sau zgâlțâită măcar - din interior, pentru a putea astfel privi spre exterior. Nu e o evadare din cotidianul ostil, nu e o construcție care refuză realitatea și se refugiază în spațiul unei intimități protective, ci e o imersiune în ceea ce lumea construitului cel mai adesea ignoră: anume, posibilitatea ruinei, impactul timpului asupra „ființării” unei clădiri sau a unui oraș. Formația mea de arhitect-urbanist asumă și această discuție teoretică legată de procesele de devenire ale urbanului, în glossă la teoriile deleuze-guattariene (am scris o carte care se numește Devenirea peisajului, ed. univ. Ion Mincu, 2009) și care înseamnă inclusiv eroziunea pasivă, rizomatică a percepției casei/ orașului, felul în care peisajul antropic face corp comun cu locuitorul. Aici însă e doar starea poetică a acestei disoluții, tranzițiile și simultaneitățile interiorului și exteriorului, ale sinelui și ale celorlalți.
D.P.: De-a lungul poeziei dumneavoastră, sentimentele - de cele mai multe ori de singurătate, tristețe, neîmplinire - trec, conform principiului vaselor comunicante, de la subiectul uman la obiecte neînsuflețite (și viceversa). Spuneți-ne mai multe despre această simbioză transumanistă. O simțiți ca pe o relație benefică, care întemeiază și consolidează? Ori care crește abia-abia „spre un vârf abia închipuit” sau se autoconsumă până la expiere?
Angelica Stan: Și obiectele neînsuflețite, și spațiile construite ne provoacă aceeași „foame” de a primi mai mult, de a le dori mai aproape, mai intime, mai comode, mai facil de accesat, mai grăitoare, mai inteligente, cu un design cât mai adaptat nevoilor. Toate astea nasc un fel de dependență, o spirală care are ceva vicios, morbid și care ne denaturează clipă de clipă. Nu am observat eu prima acest fenomen, teoriile despre hibrizi, despre era post-umanistă sunt deja cunoscute. Dar poezia mea nu e despre hibrizi, ci doar captează din mers această fină și teribilă mutație, acest rebound care se petrece sub ochii noștri, care ne afectează pe toți, tot timpul, chiar dacă nu ne dăm seama (sau ne dăm seama și acceptăm cu bucurie). Și nu e o pledoarie pentru vreo rezistență în fața acestui proces – abia atunci ar fi politică poezia mea - ci mai degrabă, e o simplă oglindă a lui, nici benefică, nici malefică, nici măcar perfectă. Sigur, există o doză de teroare în această tranziție către hibridizare, către simbioza transumană, iar noi cei care am funcționat o bună bucată de viață fără internet, ne amintim asta și există o nostalgie. În anumite puncte, îmi dau seama acum, reiau un fir care este prezent și în Clona, volumul meu de poezie din 2009, și în spații intermediare (2016): lumea obiectuală și tehnologia ne sunt prelungiri, dar nu simple prelungiri, ci ele devin din ce în ce mai mult parte din noi, într-un mod care ne afectează sistemic, ne afectează percepțiile și reacțiile; poezia acestei mutații vine să spună ceva nu legat de ceea ce rezultă din acest proces (că nu știm încă), ci să dea seama de desfășurarea lui din care facem parte.
D.P.: Grupajul „Fluviul: câteva detalii” este un jurnal atipic de călătorie pe firul Dunării - un poem-hartă îl numiți dumneavoastră. Puteți povesti puțin despre relația (uneori foarte discretă) între locurile-jaloane și poemele inspirate de ele?
Angelica Stan: Grupajul Fluviul: câteva detalii are într-adevăr o istorie. El s-a născut odată cu proiectul DANUrB și o vreme s-a numit chiar poemul DANUrB. Părți din el au fost traduse de către membri din echipa proiectului în limbile celor șapte țări riverane Dunării, au fost publicate sub forma unei broșuri care a făcut parte dintr-o expoziție itinerantă în orașele pe care proiectul le-a studiat, unde am mers și am întâlnit spațiile și oamenii locului. Nici povestea lui nu e a unei evadări din cadrele (altmineri riguroase și foarte solicitante) ale unui proiect de cercetare interdisciplinară trans-națională, cu finanțare europeană, ci un exercițiu de sinceritate față de mine însămi, de a-mi face posibilă intimitatea cu tema cercetării și pentru asta, de a-mi crea propria hartă perceptivă a Dunării și orașelor ei.
Poemele din acest ciclu erau într-un fel captive programului care le-a generat și abia la un moment dat mi-am dat seama că ele fac parte din același discurs, din același fluviu ca și celelalte, scrise în alte contexte, doar mintea mea - prea organizată uneori - le așeza în sertare diferite. Când am aruncat - pe fererastră :) - sertarele, am văzut că e un singur flux, o singură albie, o unică energie care le animă.
D.P.: „Club endless”, un club elitist spuneți dumneavoastră - cum ați ales această denumire? Grupajul este sau nu, cel puțin ca intenție, un manifest politic, așa cum îl consideră Constantin Abăluță în prefața volumului?
Angelica Stan: Poate că cele spuse anterior răspund și la întrebarea aceasta. Intenție politică în acest poem, cum și în restul poeziei mele, în mod cert, nu există în mod programatic. Acum, „politic” e deja un concept vag atunci când îl deplasăm în domenii foarte diferite de cel în care el se manifesta în mod curent. E și un fel de modă: totul pare a fi politic, de la felul în care votăm, până la ce mâncăm. Eu, una, refuz această metodă de a politiza cu tot dinadinsul toate actele speciei umane pentru că da, un sâmbure politic trebuie să existe acolo, în orice opțiune. Cred că politicul are teritoriul lui - destul de amplu, dealtfel - și nu ar trebui extins mai mult de-atât.
Club endless e un poem de stare, l-am scris într-o dimineață pe drumul dintre casă și universitate, în mașină, adica l-am scris în cap și când am parcat l-am transcris pe telefon, stând acolo, în parcare. E unul din acele poeme care a venit brusc, integral, cu o limpezime impunătoare; în mod cert am simțit că el era finalul cărții pe care îl căutam. Poemul are în doze variate și ironie și amărăciune și furie și tristețe și mai ales, conține viziunea acestui tip de spațiu conceput pentru a ne asista eșecurile, un spațiu care absoarbe tot ceea ce rejectează viețile noastre și a cărui ambianță e doar o păcăleală, un simulacru, un fals-design făcut să ne anihileze reacțiile, să ne facă să acceptăm calmi catastrofa, finalul. Este un lamento pentru pierderea continuă a interiorității în favoarea speciilor mult mai puternice ale tehnologiilor comunicării și ale socialului, dar este și o pledoarie pentru marginalitate, pentru modul în limita personală și ratarea pot fi convertite în câștig, în izbandă.
D.P.: Fiecare poem are o poveste de viață. Vă invit să alegeți unul dintre poemele dumneavoastră cu o „istorie” cel puțin la fel de emoționantă ca poemul însuși - pe care să ne-o puteți relata.
Angelica Stan: Cartea era gata pe la finalului lui 2019, aveam mai multe promisiuni de publicare, niciuna însă pe deplin sigură. Ca și la celelalte cărți ale mele, mi-a lipsit enorm ca cineva să îmi citească manuscrisul și să-mi dea un sfat sincer, cât de mic: era perioada aceea când ești ca un înecat în oceanul tău, te duci la fund cu tot cu ce ai scris și speri, ești disperat după o mână care să te tragă în sus, să-ți spună că nu ești în cea mai gravă eroare. În plus, aveam o problemă de sănătate care mă făcea și mai disperată. Cam așa stăteau lucrurile când i-am scris un email dlui Abăluță, trimițându-i volumul acesta (care atunci se numea „La marginea galaxiei”), fără a ne cunoaște în prealabil, fără a ne fi întâlnit măcar o dată înainte. Era 10 februarie 2020. El mi-a răspuns imediat (lucru uluitor pentru mine), iar de atunci au început colaborarea și prietenia noastră, iar pandemia ne-a apropiat și mai mult, în ciuda distanțării impuse.
D.P.: Spuneți „dacă totul e infectat / atunci lumea asta nu-i decât un poem / scris de toți deodată / dintr-o singură suflare”, iar în grupajul final: „principiul incertitudinii / traversează muchia secolului următor / în care cu toții / vom cerși poezie / la marginea galaxiei cu mințile / savant calibrate.” Poezia - suntem „infectați” de ea sau ne lipsește (avem nevoie de ea)? Un mod de existență, o destinație dezirabilă, o mântuire planetară? Ce este poezia pentru dumneavoastră?
Angelica Stan: Nu știu cum s-a întâmplat, dar am remarcat că în pandemie, mai ales în perioada de izolare, rezonanța poeziei a fost mai mare - chiar dacă s-au închis librării, nu s-au mai publicat cărțile care trebuiau publicate etc. S-a făcut poate un anume fel de liniște, încât poezia s-a auzit mai bine, au auzit-o și cei care, de regulă, nu sunt sensibili la poezie. Poate că iminența sfârșitului, a morții - individuale sau a umanității - sau chiar acest principiu al incertitudinii devenit dintr-o dată lege cotidiană, au făcut ca poezia să fie inhalată aproape la fel de ușor ca aerul și fără a fi conștienți că o facem, într-un soi de contaminare inversă. Ce e interesant e că versurile „principiul incertitudinii / traversează muchia secolului următor (...) sunt scrise cu luni bune înainte de pandemie, ca tot volumul de altfel, excepție făcând doar poemul „dacă totul e infectat (..)” care a fost inclus aici deși făcea parte din alt ciclu, cel al mantrelor izolării, un poem secvențial, ilustrat de Andra Panait, scris în timpul lock-down-ului și care este încă expus în spațiul de la Universitatea de arhitectură.
În pandemie, am avut ocazia să verific ceea ce știam deja despre poezia mea: că nu e neapărat o salvare, nu e o metodă terapeutică în sens absolut, nu e nici vreo schemă de supraviețuire sau de mântuire, dar e puțin din toate astea, într-un amestec esențial pentru mine, o modalitate de autocunoaștere și de a procesa ceea ce vine din exterior. În mod paradoxal, poezia m-a susținut în meseria pe care mi-am ales-o, fără poezie probabil că nu aș fi făcut arhitectură și cu atât mai puțin specializarea în urbanism.
Apoi, am descoperit că poezia funcționează pe baza unui instinct, a unei intuiții a viitorului pornind dinspre cel mai intim interior. Imaginarea lumilor posibile de pe poziția singularității (și singurătății) poate naște un limbaj vizionar captând acel inefabil greu de definit al potențialului. Din această perspectivă, pentru mine poezia este o planetă de explorat, un teritoriu de ambiguități și necunoscute pe care fiecare zi mă lasă să-l descopăr.
__________
o teoremă statistică afirmă
că particulele întregi de spin sunt bosoni
în timp ce particulele jumătate de spin
sunt fermioane
Personajul (care poate fi o femeie
sau o casă
sau o pisică)
are toate semnalmentele unei găuri negre
care și-a schimbat doar foarte puțin
traiectoria și se îndreaptă în siguranță
către propria-i margine
datele sunt totuși îngrijorătoare
principiul incertitudinii
traversează muchia secolului următor
în care cu toții
vom cerși poezie
la marginea galaxiei cu mințile
savant recalibrate
ne vom ruga unui dumnezeu digital
hiperinteligent și ubicuu
și care nu ne va greși niciodată
dar nici nu ne va putea
ierta cu-adevărat
*Novi Sad. 235,6 cm
curând voi fi mai bătrână decât
femeia cizmarului care îşi ţine pensulele
înfipte sub fesul ei portocaliu
de care nu se desparte niciodată
mai bătrână decât era învățătoarea mea
care ne-a spus din prima zi
că noi suntem ultimii dinainte
de pensie și a lăcrimat
iar noi să fim cuminți și am fost
gândindu-ne că ne-ar putea vedea
de dincolo de pensia ei ca dincolo de-un șanț
săpat chiar în grădina școlii
curând voi fi mai bătrână decât
casa în care locuiesc
dar voi rămâne cu singuranță mai tânără
decât apa fluviului care sapă la temelia ei
apa asta tulbure verzuie și neagră și plină
de viețuitoare mute
hrănite cu apusuri sângerii în care
obişnuiam să-mi tai venele cum se tăia
stuful toamna
reînnoind impertinent primăvara
ca după un divorț necesar
e veșnicia aia care curge
dintr-un pahar într-altul
prelungind o beţie
cu alta
(Angelica Stan, O femeie urmărește ploaia de la etajul opt, Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)
Angelica STAN a debutat la 17 ani în revista „Flacăra - Foaie pentru minte, inimă și literatură”, la rubrica lui Geo Dumitrescu, iar editorial în 1999 - cu volumul de poeme Bumerang (premiul de debut la Cartea Românească). Cărți de poezie: Testul Umbrei (2005), Clona (2009), spații intermediare (2016), produse miraculoase (2018) și O femeie urmărește ploaia de la etajul opt (2020). A mai publicat, de asemenea, povestiri în periodice. Este conferențiar la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, Departamentul de proiectare urbană și peisagistică.
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
