Philip Schultz (n. 1945) este un poet american, câștigător al Premiului Pulitzer (în 2008) și fondator al școlii private dedicate artei scrisului „The Writer Studio”. A publicat mai multe colecții de poeme, între care: Luxury (2018), The God of Loneliness: New and Selected Poems (2010), Failure (2007), Living in the Past (2004), The Holy Worm of Praise (2002), Deep Within the Ravine (1984), Like Wings (1978). Creația sa este întregită de romanul în versuri The Wherewithal (2014), precum și de un volum de memorii intitulat My Dyslexia (2011), în care autorul relatează, cu o franchețe tulburătoare, dificultățile provocate de dizabilitatea care i-a amprentat existența. Colecția Failure a fost tradusă în limba română de poetul Vlad Drăgoi, volumul intitulat Nimeni fiind publicat în 2021 de editura OMG.
Într-o continuă (auto)interogare și confruntare cu proprii „demoni”, Philip Schultz sondează istoria personală, viața de imigrant pe Pământul Făgăduinței, identitatea și experiența evreiască, relațiile de familie sau visul american, demitizat de turbulența urbană. Onestitatea cuceritoare cu care abordează subiecte cel puțin sensibile, dublată de un limbaj emoțional - tandru pe alocuri, înverșunat alteori - îi asigură lui Schultz un loc important în istoria literaturii de peste Ocean.
***
Istorie personală
Tata joacă solitaire în ultimul compartiment de tren.
Întoarce o carte numită „Sfârșitul călătoriei înseamnă suferință”.
Îl caută pe Dumnezeu, spune conductorul, luându-ne biletele nevizate.
Mama stă în picioare la capătul culoarului, înghețată în tăcerea ei,
ca o muscă prinsă în chihlimbar. Trenul trece pe lângă casa
în care m-am născut,
iar morișca din piept prinde să se învârtă
trezindu-mi coastele la viață.
Îmi flutur mâna spre mine (puștiul de la fereastra mansardei),
dar nu apuc s-aud ce strig dintr-acolo,
căci trecem deja
pe lângă cimitirul unde e îngropată toată
istoria noastră personală.
Doar visele întunecate ale străinilor vă vor păstra amintirea,
glăsuiește conductorul.
Da, dar în secolul nostru nu e permisă credința, îi răspunde mama.
Toți ne-am născut în exil, rostește atunci tata,
întorcând cartea numită „Diaspora”.
Da, așa a fost tot timpul, îmi spun,
ținându-mă strâns de mână.
Mama mă învăluie în mâhnirea ei de gheață
și toți privim stăruitor pe fereastră
spre întunericul în care stelele supraviețuiesc mai departe
precum silabele unei limbi dispărute,
dar minunate.
(din Deep Within the Ravine)
Strămutații
Bunica îi ura pe ruși, care îi atacau pe ucraineni
care îi torturau pe români, care se pișau în orice tufă de trandafiri
și regulau nevestele tuturor.
Așa arătau anii cincizeci în Rochester, New York, unde veneau
toți cei strămutați forțat
și dintr-o dată
până și stejarii aveau un aer frânt. Bunica credea
că strămutații apăreau aici
pentru ca toți să suferim,
să arătăm apoi ca niște ciocli
ce se târăsc de colo-colo
vorbind pe șoptite cu morții.
Domnul Schwartzman mă angajase să scriu scrisori
la care nu răspundea nimeni. Povestea despre
pensiunea doamnei Tillem, în care toată lumea
puțea a sardine și trăgea flegme
în chiuvetă;
despre jobul de la băcănia A&P,
care satisfăcea poftele tuturor.
Nu spunea însă niciodată ce se întâmplase cu muzica sau
cu familia lui.
Doi ani la rând, în diminețile de sâmbătă, el a tot vorbit în idiș,
iar eu am tot scris în engleza mea de doisprezece ani
până când
l-am găsit spânzurat în propria-i debara,
cu un bilet prins de cravată:
„Trăiește pentru ceilalți, obiectivează-te!”
Da, Goethe
e faimos pentru că și-a bătut hexametrii pe spatele amantei
în timp ce făceau dragoste,
căci arta avea trai lung, viața era scurtă, iar morții
nici atunci nu-și găseau locul nicăieri.
(din The Holy Worm of Praise)
Monologul
Am trăit multă vreme într-un monolog.
Turuia întruna despre oamenii pe care îi impresionase,
despre munca depusă, despre premiile câștigate.
Îmi amintea de fiecare jignire. Se contra
cu toată lumea. Îi deplângea pe cei vii
și îi sfințea pe cei morți. Îmi tot repeta
că știe ce e mai bine pentru mine.
Îmi șoptea la ureche ca o iubită
care nu-mi știe numele.
Trecutul era domeniul lui.
Nu ierta pe nimeni, îmi spunea. Înfrânează-te.
A ta va fi împărăția morții.
(din The Holy Worm of Praise)
Zeița singurătății
Este o dimineață de duminică într-un februarie friguros,
iar eu sunt unul dintre cei opt bărbați care așteaptă
să se deschidă magazinul „Toys R Us”,
dintr-un mall aflat în capătul estic al Long Island.
Am venit cu toții aici pentru jocul electronic japonez
care e atât de greu de procurat.
Săptămâna trecută am stat
trei ore la o coadă într-un magazin din Manhattan
doar ca să plec decepționat.
Am ajuns primul azi, înfășurat în șase straturi de țoale,
și am tot dârdâit citind, în lumina palidă a zorilor,
din noua traducere a Eneidei
pe care am ascuns-o
când au început să sosească ceilalți -
bocănindu-și cizmele,
frecându-și mâinile înghețate și plângându-se în glumă
că își sacrifică somnul pentru niște fii nerecunoscători.
„Băiatul meu și-a spart doi dinți din față la hochei”,
se hlizește unul în pantaloni scurți. „Asta-i răsplata mea.”
Fiii mei îmi vor sări în brațe de bucurie,
amintindu-și de dimineața asta tot restul vieții lor.
„Jocul e pentru fiul meu mai mare, proaspăt întors din Irak”,
spune un bărbat în salopetă, din spatele rândului.
„Joacă chestii de-astea toată ziua, închis în camera lui.
Nu sunt îngrijorat, o să-i treacă, și-a câștigat dreptul la odihnă.”
Toți bărbații ăștia repară defecțiunile,
ba chiar pun piatra de temelie a visurilor altor bărbați,
fără măcar să crâcnească.
Au tot așteptat în frig încă de pe vremea când Enea
întemeia Roma, pe râuri de sânge.
Virgiliu a înțeles că moartea are un început,
dar nu și un sfârșit; că ea este zeița singurătății.
Printr-o ferăstruică, un vânzător ne strigă: „Nu avem decât cinci”.
Dintr-o dată, ceilalți parcă nu știu ce să mai facă cu mâinile,
și le vâră subsuori, ori le lasă să atârne pe lângă trup,
goale și inutile.
O fi din cauză că mâinile noastre rețin amintirea a
ceea ce au purtat, păstrează promisiunile făcute?
Eu, unul, știu
precis momentul când băieții mei vor fi suficient de maturi pentru război.
Curând, trei dintre noi vor aștepta peste drum, la magazinul „Target” -
pentru că asta fac bărbații pentru fiii lor.
(din Poeme inedite)
La muzeul „11 septembrie”
Sunt atât de puțini copaci.
Umbra este necesară
și milostivă.
Privirile necruțătoare
și tăcerile impasibile.
Șirurile șerpuitoare de oameni,
agitația frenetică, postúrile asumate,
atenția respectuoasă
și ochiul cerului de-un albastru cristalin -
acesta este un loc aspru, nobil,
în care esența lucrurilor și suferința agonizantă
se află într-un impas fără ieșire.
În care totul s-a spus deja
și nimic nu pare să fi existat dintotdeauna.
(din Luxury)
Sacrificiu
O vestă concepută pentru a exploda.
O controversă asupra lui Dumnezeu,
nimicului și rușinii.
O idee pătrunsă de foame, de ură
împrăștiată pe pavaj,
împroșcată de-a lungul zidului, întunecând
orice vedere și reflexie. O teorie
despre eliberarea de sine;
despre resemnare și împlinire,
capitulare și glorie. O fotografie
cu o femeie zâmbind unor bărbați
pe care urmează să-i distrugă; cu un băiat
care țâșnește în întâmpinarea propriului destin,
deja eclipsat de timp. O logică
forțată, zdrobită și dezmierdată
de mâna morții. O pledoarie pentru
Dumnezeu ca
sanctuar, mărturie și răsplată; pentru
a rămâne un om
obișnuit, viu, nesfâșiat.
În final, o dispută între sufletele
și trupurile lor
despre a fi sau a nu fi
darurile lui Dumnezeu.
(din Luxury)
Philip Schultz, 20.10.2011 | Credit foto: Cybele Knowles
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
