Adelina Pascale (n. 1995) a absolvit Facultatea de Litere și un masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Parte a Nocturnelor de Poezie Contemporană, a citit la Institutul Blecher și a publicat în antologia Subcapitol (2015). A debutat în 2021, la Casa de Editură Max Blecher, cu volumul maki for 2.
***
Dana Pătrănoiu: Am citit și am revenit cu plăcere la poemele din maki for 2. O carte care nu protestează, nu ideologizează, nu încearcă să epateze. Dimpotrivă, transpune și transportă cu delicatețe, inoculează o stare de bucurie poetică, chiar și atunci când textul mustește de neliniște sau de melancolie. Este, în poezia Adelinei Pascale, și miraj exotic – într-un caleidoscop de imagini ce-ți taie răsuflarea -, și frumusețe… fie aceasta și imperfectă, de tip wabi-sabi. Tu cum ai receptat maki for 2?
Ramona Boldizsar: Pe Adelina Pascale am mai ascultat-o citind la Nocturnele de Poezie Contemporană — în vară chiar ne-am văzut la Festivalul Gellu Naum unde-am avut iar ocazia s-o ascult citind. Întâlnirea cu cartea ei a fost una plăcută și caldă, cumva. Primul gând a fost, ce bijuterie — pentru că, într-un anumit sens, asta și e. E un volum consistent, își respectă atât de bine ritmul intern și cu toate că pare a fi ceva puternic și de sine-stătător, totuși îți ia ochii, e și fragilă și flashy în același timp. În afară de imaginile acestea care tind să-ți taie răsuflarea, cred că e aici și-un soi de blândețe pe care nu pare să o numească cu adevărat niciodată. E acolo și plutește. Mi s-a părut tare fain asta.
D.P.: Această perindare prin țări/orașe asiatice poate fi citită, inevitabil, și în cheia evadării personale din cotidian și proximitate. Călătoria prin ținuturi îndepărtate poate echivala cu o rătăcire, cu o pierdere a propriei identității sau, mai degrabă, cu o căutare/regrupare de sine?
Ramona Boldizsar: Nu aș putea să-ți spun de ce, dar nu am simțit niciodată o rătăcire în poemele Adelinei Pascale, nu din perspectiva identității, în orice caz. Cred că avem aici de-a face mai mult cu un soi de explorare — și nu doar teritorială, ci a emoțiilor, o întâlnire nouă cu propriile senzații facilitată de schimbarea cadrului geografic. Cred că Adelina Pascale scrie și direct, dar și pe ascuns despre dragoste și poate că aici ar putea fi o posibilă „cheie” de lectură. Nu o rătăcire sau pierdere a identității, nici măcar o căutare de sine, ci o încercare de a păstra iubirea într-o anumită formă și poate de a o întâlni în transformarea ei (ceea ce sau nu e posibil). Poate că Adelina Pascale se folosește de anumite artificii — fie că vorbim despre țigările fumate, soju și sake sau de străzile perindate cu micile și marile detalii absolut superbe — pentru a ajunge la celălalt. Nu ridică bariere concrete, dar nici nu le neagă și spre sfârșitul volumului ai senzația unei pierderi. Poate că aceste călătorii își doresc menținerea sau aprinderea unui sentiment anume, dar în final îți dai seama că tot trebuie să te înfrunți cu singurătatea, oriunde te-ai afla.
D.P.: Multă lumină – chiar și în clar-obscur, chiar și în cotloanele adumbrite sau la căderea întunericului. Și… multă apă – într-un flux (sub)acvatic de emoții și descoperiri. Apa și aerul (luminat) sunt două elemente primordiale – adevărate arhetipuri în poezia Adelinei Pascale…
Ramona Boldizsar: Poate că aici ne întâlnim cu blândețea pe care am sesizat-o eu în volum. Mă gândeam că, pe alocuri, mi-a amintit de căldura din Industria liniștirii adulților a Anastasiei Gavrilovici, cu toate că nu se aseamănă în niciun mod din punct de vedere stilistic. Am simțit totuși o apropiere sau poate pur și simplu un soi de căldură similară, prezentă în ambele volume. La Adelina Pascale m-am trezit de multe ori fiind atentă la emoții și la senzațiile ascunse în spatele imaginilor și în spatele traversărilor, am călătorit cu poeta de la Hong Kong — la Shanghai — la Seul — la Tokyo și din punct de vedere afectiv. Are această putere de a te transporta și o face, într-adevăr, cât se poate de luminos. Chiar și în fața pierderii sau a elementelor mai puțin atrăgătoare, poezia Adelinei Pascale rămâne clară și, în mare măsură, pur și simplu frumoasă.
D.P.: Aminteam, mai sus, de imagistica exotică, cu intrinseca ei valoare informativă, jurnalistică. Poemele din maki for 2 sunt o „cornucopie” cinematică. Te-aș întreba dacă acest vizual dinamic – „imagini-timp nano / un cinematograf al lucrurilor care nu durează” („la final de zi”) – este (doar) declanșator de emoții, epifanii, „mișcări seismice” interioare sau (și) proiecție simbolică/alegorizantă a microcosmosului individual?
Ramona Boldizsar: Sigur că putem vorbi și despre o tehnică anume de scriere a poemelor — aceste detalii recurente mă fac să mă gândesc că: 1. Adelina Pascale știe cum să își scrie poezia (cu artificii de rigoare și elemente și imagini care s-o ajute să ascundă sau, alternativ, să aducă-la-vedere anumite senzații) și 2. dansează liber și cu ușurință în poeme, suficient cât să transforme tehnica în căldură. Așa că, nu cred că e doar un declanșator de emoții în sensul a ceva artificial, chiar dacă este voit. Intenționalitatea nu cred că îi scade în vreun fel valoarea, iar toate astea se mișcă (și) în microcosmosul său individual. Cu toate astea, aș merge mai departe și aș vorbi poate și despre dragoste aici pentru că mi se pare că în versurile ei se ascund atingeri și emoții puternice în legătură cu celălalt mai mult decât în legătură cu sine. Poate că tot acest vizual dinamic e pur și simplu o carapace care protejează dorințele dinăuntru, pe care nu le vedem, dar ajungem să le simțim datorită acestui estetic superb.
D.P.: Pornind tot de la această abundență de imagini&emoții, putem vorbi, în anumite instanțe poetice, despre o senzorialitate spiritualizată în maki for 2?
Ramona Boldizsar: Îmi place tare cum ai formulat asta, „senzorialitate spiritualizată”. Cred că e foarte senzorial tot ce scrie Adelina Pascale — nu știu în ce măsură și spiritualizat, depinde cum dorești să definești asta, însă aceste cadre care par să aducă și dragoste și singurătate pot fi privite așa. Pe de altă parte, eu m-am aflat mai departe de orice terminologie spirituală în poezia din maki for 2. Mă întâlnesc aici cu senzația, în mod primordial — o senzație care datorează mult imaginilor acestea scurte, cinematografice, fără de care poate nu ar exista. Dacă ar fi ceva de spiritualizat aici, cred că tocmai asta ar fi — printr-un (posibil) frumos paradox, să ajungi la un soi de spiritualizare prin concret, prin locuri și lucruri specifice, adesea materiale, palpabile.
D.P.: Dincolo de fragilitatea (sentimentelor/relațiilor etc.) sugerată de versurile „la atingere / totul dispare”, dincolo de acele „tristeți inundate de plictiseală”, există, în maki for 2, vreo speranță „în puterea vindecătoare a dragostei” (așa cum afirmă Andrei Dósa pe coperta a patra)?
Ramona Boldizsar: Nu știu dacă poate fi vorba chiar despre o putere vindecătoare a dragostei. Sunt interesante ambele descrieri de pe coperta 4 – de altfel, foarte diferite. Însă spre final eu am simțit mai degrabă o pierdere decât o vindecare, mai multă singurătate decât împlinire. Pe de altă parte, ce e puterea vindecătoare a dragostei? Uneori doar demersul în sine și posibilitatea experienței iubirii sunt suficiente. Nu știu dacă e vindecare în iubirea pe care ne-o ascunde Adelina Pascale în poeme, dar simt că e vorba despre multă lumină și căldură, indiferent de deznodământ. Totodată, mi se pare tare pertinent ce spune Andrei Dósa aici: “sunt imaginile arhetipale ale unor fenomene interioare complexe”. Cred că avem de-a face cu multă interioritate în poezia Adelinei Pascale, mult mai multă decât s-ar ghici la prima vedere.
D.P.: În final, cităm poemele noastre preferate. Eu aleg „țiparul electric”:
țiparul electric are 3 organe electrice: organul
principal organul lui Hunter și organul
lui Sachs
primele 2 produc descărcări de până la 700V
nu omoară omul și animalele mai mari
animalele mici în schimb cad electrocutate
organul lui Sachs produce impulsuri slabe
folosit în sondarea electrică a mediului
înconjurător și în comunicare
în seara aia mi-ai purtat tricoul cu Tokyo
am făcut o minigrădină botanică din ierbarul
Andreei şi
am admirat împreună pâlpâirea scurtă a lămpii
nu ştiu ce-ți trecea prin cap
dar ființa noastră comună din bucătărie
nu era altceva decât un frumos
țipar electric
afundându-se
tot mai
tot mai
în pădurile inundate
din Amazonia
Ramona Boldizsar: Oscilez între primele două poeme din deschiderea volumului -„cosmorama” și „midnight express” -, care m-au cucerit imediat.
cosmorama
de la fereastra unei cafenele oarecare
din hong kong
ştiu să-ți zic cu exactitate
în ce loc de pe glob
urmează să apună soarele
și dacă prima noapte trece
lucrurile devin
însingurate şi libere
paneluri năpădite de praf
scaunul masa cănile
numite în limbi
pe care nu le cunoaştem
tristeți inundate de plictiseală
zile de vară ca pietre rotunjite
formând cercuri la suprafața apei
ca mai apoi să se scufunde
imagini cinematice ale călătoriei noastre
submarine-fantomă dispărând
de pe raza sonarului
midnight express
ce iubeşti acum?
sunt fata tunsă scurt care
dansează în fast-food
și visează să fie oriunde în altă parte
oriunde lumina neoanelor dispare
ce iubeşti acum?
biletul de avion
scris pe un șervețel
monede ingerate
de jukebox
în aşteptarea digestiei
toate lucrurile care nu vor expira niciodată
ursuleți de plus
zâmbind înapoi din vitrine
costumul de stewardesă e proaspăt spălat
când forma visului
sub un revelator fotografic
e doar o trecere peste ape
Stradă în Tokyo | Credit foto: Behance/Aleksandar Pasaric
__________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
