„mamifere subatomice” (Vlad Beu) | lectură în dialog

La Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie mamifere subatomice, de Vlad Beu. Autorul s-a născut la Mediaș, în 1980, și a fost programator, coordonând dezvoltarea de jocuri video. Debutul său în poezie este văzut de Ramona Boldizsar drept „călătorie prin pânza freatică a irealului”.

***

Dana Pătrănoiu: Cineva îmi spunea recent că a descoperit cu plăcere mamifere subatomice, dar că îl intrigă „sclipirile” secondate de obscurități voite, iar emoțiile pe care i le stârnește sunt ambigue. Cum a fost întâlnirea ta cu acest volum de debut, în care autorul tatonează „zone periferice subatomice”, lăsându-ne să întrezărim „partea neîncepută a realității”?

Ramona Boldizsar: Începi cu o întrebare minunată pentru că acesta este elementul care mă intrigă și mă atrage cel mai mult la poezia lui Vlad Beu, această parte neîncepută a realității, un spațiu în care nu știm nimic și pe care poate că nici nu îl putem accesa vreodată. Mă gândesc acum la interviul pe care l-a avut poetul la Biblioteca lui Gelu cu Gelu Diaconu de la „O mie de semne”, mărturisește că este dislexic și disgrafic și, cumva, această confesiune se mulează extraordinar pe conținutul cărții. Pentru că există în versuri ceva la care nu ajungi și nu poți ajunge, un oarecare du-te vino între realitate și irealitate, între palpabil și imposibil de cuprins, te poartă într-o zonă a inaccesibilului, o cameră obscură din care e posibil să extragi ceva sau nimic în același timp. Pentru cineva care înțelege cum funcționează dislexia și se deconetează des de la realitate, acest spațiu poate fi deopotrivă relaxant și înfricoșător, ceea ce nu înseamnă altceva decât că se creează un teren prielnic pentru creativitate. Mă atrage această obscuritate și în special sintagma asta, „partea neîncepută a realității”. Această „obscuritate voită”, cum o numește interlocutorul tău, cred că e o scânteie foarte productivă în poezie. Întâlnirea mea cu mamifere subatomice a fost una grozavă din mai multe puncte de vedere, dar mai ales pentru această călătorie prin pânza freatică a irealului.

D.P.: Mâine e „aceeași zi”, cu derulări repetitive, în care sinele exterior se înfățișează „decupat cu precizie / în format ușor previzibil”. Cum merge însă treaba la interior?

Ramona Boldizsar: Cred că la interior accesăm mai puțin — poate nici măcar cât își dorește poetul și nu e complet clar cât vrea să (ni) se dezvăluie. Sunt câteva poeme care vorbesc mai mult despre interioritate (poate în special cele care traversează și valorifică cumva terenul copilăriei). Cu toate astea, cred că Vlad Beu pariază mai mult pe paralelismul real-ireal, dar nu la fel de mult pe exterior-interior. Rămâne la o poezie de suprafață care încearcă să organizeze viața și amintirile, care încearcă să confere sens și formă trecerii din punctul x în punctul y — cu o sumedenie de lucruri concrete care, desigur, adesea se încâlcesc cu interioritatea (pe care, conștient, mi se pare că ne-o aduce la lumină mai domol, petrece el mai mult timp acolo pentru a ne arăta nouă lucruri din afară). Într-un interviu recent la Timpul Prezent cu Adela Greceanu, Claudiu Komartin vorbește despre necesitatea de a spune adevărul în poezie. Și mi se pare că Vlad Beu are multe efecte tehnice iscusite și că știe să fie ludic, dar totodată că e serios chiar și când se joacă, are o miză puternică și se preocupă de adevăr în poezia lui. În sensul ăsta bun al dezvăluirii sinelui și experiențelor, a da un sens conținutului vieții tale prin poezie — și o face chiar și atunci când nu ne este nouă foarte clar ce se întâmplă la interior. E o formă de dezvăluire, poate ușor voalată, poate o traiectorie de (auto)descoperire prin lovire de realitate & exterior.

D.P.: Cât de permeabilă îți pare membrana ce separă lumea fizică – cotidianul bulevardului Titulescu și al tramvaiului 1, al betoanelor și al zidurilor „muie dinamo” – de cea virtuală, a sentimentelor exprimate prin emoticoane?

Ramona Boldizsar: O curiozitate cât se poate de firească — e ceva ce te poți întreba de la începutul până la finalul acestei cărți. Unde separăm realul de ireal, cum ajungem în partea neîncepută a realității, cum se fixează pixelii ăștia pe existența noastră complet mundană și concretă unde spațiile sunt, iată, atât de prezente, reale, numite și ușor recognoscibile. E greu însă de răspuns cât de permeabilă este această zonă pentru că mi se pare că o să cad direct în capcană — viziunea cuiva care scrie de pe poziția de programator, care înțelege mai bine virtualitatea și are o conexiune probabil distinctă și mai plină de semnificație decât ceilalți, ei bine această viziune s-ar putea să nu fie deloc direct proporțională cu orice ar putea considera cineva din afară că e permeabil sau impermeabil. Ce e clar e că nu poți atinge zona asta, dar o poți privi și uneori doar la suprafață. Există anumite straturi în poezia lui Vlad Beu care sunt cumva decantate, nu știm dacă pentru noi sau pentru sine sau pentru alteritate care nu are un obiect precis. Însă chiar și această limpezire nu oferă concretețea interpretării, aș merge poate atât de departe încât să spun că orice sentimente exprimate prin emoticoane aici e în sine o decantare, pentru că teritoriul virtual pe care-l configurează și explorează Vlad Beu (în super conexiune cu realitatea) este unul mult mai divers și complicat, la care eu nu am acces — presupoziții tehnice și virtuale pe care el le înțelege de facto și noi doar le putem privi și cel mult recunoaște, dar care, cel mai probabil, adesea trec printre noi. Ca niște geek inside jokes foarte reușite.

D.P.: Poemul „40 azi” vorbește despre „un aparat nemțesc / de fabricat o lume mai bună”. Este o ironie acolo – cred că s-ar putea vorbi despre o lume mai ordonată, cu legături funcționale clișeiza(n)te, nu neapărat de una „mai bună”. Și, totuși, poezia lui Vlad Beu te face să întrevezi designul „mai bun” al unei posibile realități/al unei lumi viitoare?

Ramona Boldizsar: E interesant și jucăuș aparatul ăsta nemțesc. M-am gândit, întâlnindu-l, că ar fi și o ironie post-război, post-comunistă, post-revoluție. O ironie care să sugereze că ne-a fost greu și acum ne îndreptăm spre o lume mai bună, reglată după niște mecanisme pe care le știm noi bine, undeva din străinătate, ceva care să fie riguros, bine organizat și care să ofere un succes garantat. Nu m-am gândit prea mult că ar fi aici sugerată o posibilitatea unei realități/lumi viitoare în mod real, ci mai mult ca un joc între real și virtual, între ce a fost și ce o să fie și potențialitatea lumii tehnice. De fapt, nu poți să știi, așa cum nu poți accesa nici irealul, așa cum te joci și cu virtualul. Aparatul nemțesc de fabricat o lume mai bună ar putea fi pur și simplu o mantră personală, în aceeași măsură în care ar putea fi o promisiune față de sine: dacă până aici am reușit să jonglez atât de iscusit cu atât de puțin, stai să vezi ce voi putea face datorită noilor achiziții venite nimerit la vârsta de 40. E greu să extragi concretul de aici, simt ironie și mult ludic. Îmi place asta la poezia lui Vlad Beu — cu toate că scrie serios și are multe teme antrenante, explorează atât de interesant realul-virtualul-irealul, posibilitățile și imposibilitățile, atât de fascinant plasate într-un teritoriu al concretului absolut, totodată rămâne adesea tare ludic iar acest caracter jucăuș îi oferă un plus, mai ales când inserează și mici-mari ironii. Îi iese bine.

D.P.: Și pentru că am adus în discuție gândirea proiectivă, să punctăm câte ceva și despre viziunea retrospectivă. Cum este rememorat trecutul personal, în care eul poetic aștepta „promisiunea /viselor îndrăznețe în fapte să le schimb / mai erau două luni și uite gata / voi fi meșter iscusit? Un trecut ale căror drumuri te duc „când departe, dar nu destul de / când aproape, dar nu îndeajuns”?

Ramona Boldizsar: Pune în niște termeni interesanți amintirea și nostalgia — e iar ceva cu care simt că pot rezona aici, ca cineva care trebuie să facă eforturi să ofere semnificație trecutului, ca cineva care trebuie să depună eforturi să recreeze anumite spații și să reîntâlească anumite persoane din memorie. Poate că și Vlad Beu simte o dificultate aici, una la nivel primar, dificultatea binecunoscută a rememorării și readucerii în prezent a unor lucruri despre care chiar nu mai poți ști cu certitudine cum s-au întâmplat (și, oricum, trebuie să te bazezi pe amintirile tale, iar acolo intervin tot felul de lucruri subiective). Dar totodată simt că e mai mult, nu doar această dificultate pe care o avem cu toții, ci imposibilitatea reîntoarcerii propriu zise. Mă gândeam acum că e mai ușor când e virtual. Atât timp cât nu ai șters complet un document, poți să te întorci la el și să-i vezi toate modificările, poți să îi afli toată cronologia, toate editările și îmbunătățirile — sau, din contră, greșelile. Totul e mai ușor. E mai ușor să scrii niște cuvinte pe calculator pe care să le modelezi și moderezi, a căror evoluție să o poți vedea clar. Poate că trecutul e ca scrisul de mână — pentru unii e mai ușor, pentru alții s-ar putea să fie o întortocheală groaznică din care chiar nu mai știi ce să culegi, mai ales dacă scrii foarte urât. Uneori ești aproape și parcă ai prins ceva, alteori îți scapă printre degete. Nu există alte concluzii decât cele pe care îndrăznești să le creezi tu.

D.P.: Într-un univers creat de un „programator leneș” și în care „nimeni nu mai aude”, chiar dacă strigi, emoțiile te pot invada „barbar”. Vlad Beu ne anunță un (mare) big bang sau un sfârșit al universului individual?

Ramona Boldizsar: Cred că nici una, nici cealaltă. Vlad Beu se joacă și ne spune că e multă, multă, super multă gălăgie și un amestec încontiuu, haos peste haos și zgomot care zumzăie nonstop. Câteodată se oprește, și asta e bine — că există și o dualitate aici, un spațiu în care e mișcare și un spațiu în care totul se oprește. Poate două părți ale realității personale. Poate pur și simplu este acest spațiu creat de dislexie și disgrafie, acolo unde este în mod real și unic dificil să transcrii realitatea, e mai ușor, mi se pare, să o recreezi în termenii tăi.

D.P.: În final, Ramona, te invit să citezi poemul cel mai drag ție din cartea lui Vlad.

Ramona Boldizsar:

matrioșka sacilor cu vlazi

cu neuronii brambura în rețea
sinapsele în disonanțe
termin un nivel nou
la final un premiu simpatic:
în locul în care aveam inima
acum sunt desenate flori

intuiam de la început
că inima e cel mai fertil recipient
(și acum înțeleg cum totul e proiectat să se apropie
de sensul propriu, down to the wire
la fiecare avansare)

m-am prins greu că viața
nu se retrage dintr-odată

am fost antrenat să cred
că mâna de pe întrerupător nu știe
decât stins sau aprins

dar am simțit respirația
unei mâini care poate
infinite nuanțe
de stins

la primul nivel
am abandonat simțurile primare
n-am înțeles mare lucru din ele
impulsuri se trăgea din toate direcțiile
un flux continuu de microfonii
pixelate

agățat în cui
loveam în gol

ceva bine (nu știu exact ce)
am făcut:
primesc puncte de bonificație
la final

al doilea nivel
simțul de orientare bunul simț simțul umorului amorului
răspunderii pe toate le-am anulat

nu mi-au mai dat nimic
dar nici eu nu mai eram
să-mi pese

un nivel mai departe

o lălăială asimptotică
nu recunoșteam ceva ce ține de mine
poate doar așa un vârtej întâmplător de caricaturi universale

să joc riscant zic
îmi folosesc toate punctele de bonificație
și detonez
ceva ce nu a fost vreodată al meu
suprasimțul, ultimul nivel

matrioșka sacilor cu vlazi

_________

Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.