La Editura Tracus Arte a apărut volumul de poezie cutia toracică, semnat de merlich saia. Autorul s-a născut la București în 1982 și a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila”. A debutat în 2014, la aceeași editură, cu garda de corp, pentru care a obținut Premiul Național „Mihai Eminescu”, Opus Primum, Botoșani, 2015. Cele mai recente poeme ale lui merlich saia ne propun, în opinia Ramonei Boldiszar, „un spațiu deschis, infinit”, contrastând cu „încastrarea” sugerată de titlul acestui ciclu.
***
Dana Pătrănoiu: Am parcurs de două ori volumul lui Merlich Saia pentru a mă racorda la discursul autoscopic al autorului și a-i recepta viziunea propusă. Înainte de a încerca să formulăm împreună câteva idei în marginea cărții, te întreb cum ai parcurs tu cutia toracică.
Ramona Boldizsar: Spuneam într-o cronică recentă că sunt întotdeauna acaparată de interes și curiozitate când ajung la o carte de poezie nouă sau la un poet/o poetă pe care nu am mai citit-o. Nu știu dacă sunt, în general, un om prea curios, dar când vine vorba de poezie sunt cu desăvârșire astfel. M-a prins cutia toracică și am citit-o trecând de la un cadru la altul cu interes și, adesea, chiar o ușoară confuzie plăcută — pentru că voiam să descopăr ce se ascunde în ceea ce mi se părea a fi un teatru al unui sine dedublat.
D.P.: Juxtapuneri oximoronice („e prea devreme. e târziu” - p. 44), notații în manieră jurnalieră a unor ore & minute care nu par să marcheze evenimente memorabile sau măcar consistente, o percepție foarte personală și bulversantă a reperelor temporale (zi/noapte, anotimpuri), spații fluide mai degrabă psihologice decât geografice, o preocupare compulsivă pentru elementele corporale, însoțită de înregistrarea unor transformări anatomice ale subiecților poetici („claviculele sunt verzi. reci. se rup greu. coastele mele încap în cutia mea preferată de dulciuri”), o stare generală de „descleiere” fiziologică, de dezintegrare a entității între „prea multe obiecte care își schimbă / prea repede / numele” (p.44). Toate acestea și altele l-au îndreptățit pe Bogdan-Alexandru Stănescu să califice acest volum drept un tratat de schizopoetică. Cât „schizo” și câtă „poezie” în cutia toracică, din perspectiva ta?
Ramona Boldizsar: Îmi place grozav de tare cum te-ai decis să analizezi această parte a poeticii din cutia toracică. M-a intrigat de la bun început descrierea de pe coperta 4 — Bogdan Alexandru Stănescu are acest dar excelent de a te atrage către o carte cu ajutorul acestor descrieri câteodată neașteptate. Voi spune că am vizualizat și eu acest volum mai degrabă dintr-un unghi psihologic decât unul geografic. Sigur că adesea avem de-a face cu anotimpuri sau spații mai mult sau mai puțin clare, dar îmi dau senzația că se transformă toate (și atât de lesne) în stări (mai degrabă decât locuri). Mă gândesc acum și la recurența celor două femei și modul în care sunt observate, fugitiv, cinematografic aproape. Ele ar putea să nici nu existe, la o adică, mi-am zis asta de multiple ori. Suntem în mintea cuiva — nu știm prea bine dacă a poetului sau a unei extensii ale sale (sau dacă, din contră, nu avem de-a face cu mai multe minți, chiar dacă localizate poate în aceeași cutie craniană). Adevărul e că nu putem ști foarte bine, aceste detalii transcend calitatea de informație și se așază mai bine în teritoriul experienței. În acest sens, dar poate nu doar așa, mi s-a părut foarte potrivită și chiar ingenuă descrierea lui BAS. Cât e schizo și cât e poezie? Poezia de aici apare pentru că există această ipostază schizo, așa că sunt tare bine îmbinate și probabil că, în cazul ăsta, calitatea (fie ea și doar interpretativă) schizofrenică precedă poezia din volum. Sigur că aici e un joc infinit, cine a apărut primul, oul sau găina? Pentru că, în același sens, schizo e posibilă pentru că există aici poezie. Nu știu ce crezi tu despre asta, dar în ceea ce mă privește această lipsă de concluzie&concludență mă atrage în poezie. E un spațiu deschis, infinit, așa cum pare a fi și poezia lui Merlich Saia din cutia toracică (cu atât mai interesant cu cât există și acest contrast cu titlul care e ceva destul de încastrat și închis, o cutie toracică e o cutie toracică cu spațiu și compoziție limitată).
D.P.: Un univers conturbat, traversat de imagini dezolante repetitive și îmbibat în culori preferențiale - albastru „de metilen” și roșu („șarpele roșu are haine roșii. și o piele roșie. soarele a căzut pe șosea. s-a spart. bucăți de sticlă roșie sunt împrăștiate peste tot” - p.33). Dacă am alege să povestim evenimențial volumul lui Merlich Saia, ce am putea spune? Sau altfel, ce reușește să transmită, cumulativ, notația poetică a autorului?
Ramona Boldizsar: O întrebare aproape capcană — e greu de rezumat acest volum care se mișcă atât de mult în zona psihologică și senzorială. Dac-ar fi totuși să-mi încerc mâna, cu oarece modestie de data asta, probabil aș spune asta: un bărbat și contrapartea sa feminină se analizează pe sine și exteriorul, viața se desfășoară temporal ambiguu, iar existența celorlalți este esențială, dar imposibil totuși de cuprins din punct de vedere material. Avem de-a face doar parțial cu o lume reală și mai mult cu una fantomatică. Realitatea se conturează clar prin anumite detalii (de multe ori recurente) care ne dau indicii cu privire la viața fizică a (posibil) două personaje, meseria de doctor, plaja, copilul, vara, hainele, lipsa lor, actul sexual și altele asemenea. Acestea însă, la o privire mai atentă, par să se disperseze. Sau nu să se dispersese, ci să se (re)aranjeze în spațiul infinit al proiecției, acolo unde senzațiile (care poate nici nu ajung la starea de sentimente pasibile de numire) se mișcă nu neverosimil, dar într-un vortex continuu. Care nu poate fi numit, de aceea și poemele sunt doar o trecere și o autoscopie continuă.
D.P.: Câteva personaje sau, dacă e să păstrăm grila propusă de BAS, un jam session de voci pornind de la eul narator - acel „eu sunt treizecișitrei de rotații pe minut. / sunt noăzecișișapte de rotații.” (p.24) - participă la discursul poetic din cutia toracică. Ce ne propune monologul clar conturat (inclusiv tipografic, prin litere cursive) al femeii care nu-și mai suportă frumusețea și care afirmă: „sunt mâncată de vie de mecanismul de supraviețuire. / în corpul meu sunt sute de oameni. / care nu mi-au zis niciodată nimic.” - p. 78)?
Ramona Boldizsar: Sunt intrigată de paralelitatea de voci prezente aici pe care eu, într-un final, am ales să le percep ca fiind doar două: un el și o ea. Nici nu știu care m-a interesat mai tare, dar simt că vocea acestei femei este suspusă cumva unei delăsări continue. Citind, mi s-a părut că am de-a face, adesea, cu cineva care nu mai are nici speranță și nici dorință. În loc să se caute pe sine, este acolo, s-a găsit, cum s-ar spune, și se prezintă mai degrabă decât să caute concluzie (spre deosebire de cealaltă voce care nu are niciun soi de finalitate în ceea ce privește cine sau ce reprezintă). În sensul ăsta, vocea acestei femei e parcă mult mai internalizată și mai lipsită de ancorare în real, ca un al doilea strat de inconștiență. Mi s-a părut de câteva ori că vocea asta este ușor de comparat cu depresia și cum aceasta te înfundă și te scoate la suprafață întotdeauna neașteptat. Cum nu poți știi niciodată ce se află înăuntrul cuiva oricât de tare și frumos zâmbește, așa nu poți probabil pătrunde niciodată nici interiorul adevărat al cuiva atunci când și-l narează — unu, pentru că ești pradă cuvintelor și modului în care le folosești și, doi, pentru că ceea ce vezi tu despre tine e doar una dintre proiecțiile posibile. Mai cu seamă când e vorba despre un personaj poetic care are sau nu corespondent real (fie și doar la nivel mental).
D.P.: Personajul (să-i spunem central) își ridică des ochii spre cer pentru a privi soarele, deși uneori „în loc de cer și de soare vedem ceva / foarte luminos care ne îngrijorează.” Sau stelele care „se pregătesc să cadă. / 100 de bucăți au fost anunțate”. Glasul unei femei enunță: „sunt o pădure de mesteceni”. În alte fragmente poetice, apar un papagal alb-albastru care vorbește într-o limbă de neînțeles (nu ca alți papagali din Amazonia), un pui de pisică negru „care a trecut de mai multe ori / peste sfârșitul lui de pisică neagră” sau insecte obișnuite - țânțari, muște, coropișnițe - care invadează (uzual) universul fiziologic uman. Care ți se pare a fi viziunea lui Merlich Saia vizavi de lumea naturală înconjurătoare în epoca (de sensibilitate) postumană?
Ramona Boldizsar: Nu am conectat deloc poezia lui Merlich Saia cu postumanul — nici măcar ca opoziție. Asta pentru că simt că există încă suficientă poezie română contemporană care nu se conectează în mod concret cu postumanul sau vreo extensie a ce înseamnă acest concept azi. Altfel spus, nu mi-a trecut prin cap întrebarea asta până acum. Dacă fac un exercițiu retrospectiv și încerc să creez această antiteză pentru a scoate niște concluzii, simt că nu reușesc. Poate pentru că poezia lui Merlich Saia din “cutia toracică” rămâne pentru mine la un nivel psihologic, o internalizare a unor trăiri/senzații, fără definiții și experiențe neapărat concrete. Totul ar putea fi la fel de bine un vis, o metaforă, un fel de-a spune ceva despre mintea umană sau pur și simplu despre ceea ce suntem și nu suntem în fiecare zi. O proiecție cinematografică compusă din o sumedenie de scurt metraje. Fără explicații. Fără personaje clare. Uneori chiar și fără dialog. Doar scene și imagini. Și concluzii nu se pot trage pentru că nu există suficiente date care să ne poată face capabili să denumim asumpții din care să tragem concluzii (reușite sau altfel).
D.P.: În 2014, Merlich Saia își publica volumul de debut - garda de corp . Cum au crescut acești opt ani în poezia lui, ce păstrează ca amprentă inconfundabilă, ce aduce nou cutia toracică?
Ramona Boldizsar: Nu am citit garda de corp, dar mi-ar plăcea s-o fac ca exercițiu invers de explorare. Cu siguranță a crescut și s-a transformat fie doar și pentru că în opt ani de zile identitatea și interesele oricui migrează (fie în propriul univers, fie chiar în afara lui). Așa că aici rămâne pentru mine o simplă curiozitate pe care sper s-o satisfac la un moment dat. În acest sens, mi-ar plăcea dacă ne-ai spune tu cum a crescut poezia autorului și dacă simți că există diferențe, asemănări — sau pur și simplu dacă se pot conecta cele două cărți prin altceva decât trecerea timpului.
Aleg, pentru final, un poem în care lirismul prevalează asupra notației clinice, creând „frumusețe” fără rest:
eram foarte frumos
erai foarte frumoasă
obișnuiam să adormim singuri
aproape că nu ne mai pasă
aveam împreună un corp
singur
lăsat pe hol
târând după el
sute de kilograme de frumusețe
_________
Material în exclusivitate, protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
