Material publicat în Revista de cultură Familia nr. 11 / octombrie 2022
__________
Diana Iepure a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat
volumele de poezie Liliuța (Editura Vinea, 2004), O sută cincizeci de mii la peluze (Editura Casa de Pariuri Literare, 2011) și În rest, viața e frumoasă (Casa de Editură Max Blecher, 2021), pentru cel din urmă autoarea fiind distinsă cu Premiul pentru Poezie la Festivalul Național „George Bacovia” de anul acesta. A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).
***
Dana Pătrănoiu: 2011 – O sută cincizeci de mii la peluze. 2021 – În rest, viața e frumoasă. Cum au trecut zece ani pentru poezia ta – ce s-a schimbat/ce ai schimbat la ea? Și cum a crescut cel mai recent
volum al tău apărut la Casa de Editură Max Blecher?
Diana Iepure: Au trecut repede. Habar nu am dacă s-a schimbat ceva sau dacă am dorit eu să schimb ceva în poezia mea. În tot cazul, cred (îmi place să cred) că exercițiul, lecturile, discuțiile pe care le-am avut cu prietenii mei din zona poeziei n-au putut decât să mă ajute să-mi cizelez scrisul, dar și să am mai multă încredere în ceea ce fac. Cel mai recent volum a apărut dintr-un haos imens, dintr-o sumedenie de schițe, texte, bucăți de hârtie, adunate în laptop, în cutii de carton și în pungi de plastic, în gentuțe și genți. La un moment dat, le-am răsturnat în mijlocul casei, am ales și a ieșit acest volum. Din păcate, nu am avut niciodată un timp dedicat scrisului. Și acum, ce ține de scris e mereu pe fugă, mereu în contratimp. Așa am pierdut multe poeme pe care le aveam în cap, sigură fiind că le voi scrie, că n-am cum să le uit, dar le-am uitat și am rămas doar cu sentimentul ăla de satisfacție că mi-a ieșit ceva și cu memoria locului în care am simțit asta.
D.P.: În rest, viața e frumoasă folosește o sintagmă anunțată încă din 2011 de ostrovul cu jucării („ei voiau să ne ducă/ peste nistru/ acolo viața era frumoasă”). Te-aș întreba: Cum îți culegi și distilezi, în
vremurile de azi, această frumusețe a vieții? Câtă frumusețe vrei să rețină și să transmită poezia ta?
D.I.: În copilărie și adolescență, îmi doream să trăiesc într-o lume liberă de convenții și rigori. Ea se deschidea undeva după linia orizontului și eram nerăbdătoare s-o cunosc. Luminile orășelului de peste Nistru reprezentau frumusețea după care tânjeam, o frumusețe a libertății. Poezia mea transmite, cred, atâta frumusețe cât sunt eu capabilă să absorb, indiferent de voința mea. Există în literatura română și poezie care transmite strict cât își dorește autorul să transmită, dar eu încă n-am ajuns la o asemenea performanță. Frumusețe a existat mereu, chiar și în cele mai negre timpuri. Gândindu-mă la tragediile care se întâmplă foarte aproape de noi, neplăcerile mele, mici și mari, pe care le ridic uneori la rang de tragedie, sunt o glumă. Mi s-a întâmplat, de multe ori, să mă bucur, dimineața, de soare. Am simțit o imensă bucurie pur și simplu văzând cerul senin și soarele, țin minte fiecare întâmplare de genul ăsta. Probabil că undeva, prin cartea mea, transpare această frumusețe.
__________
Continuarea interviului în Revista Familia
